Actele juridice principale şi actele juridice accesorii

8.     Actele juridice principale şi actele juridice accesorii

La baza acestei clasificări se află raportul ce există între ele. Actele juridice principale sunt acele acte care au o existenţă de sine stătătoare independentă de vreo legătură cu alte acte. Majoritatea actelor juridice de drept civil sunt acte principale în sensul că regimul lor juridic nu este dependent de al altor acte juridice.

Actele juridice accesorii sunt acele acte care nu au o existenţă de sine stătătoare, soarta lor juridică depinzând de soarta unui act juridic principal. Aşa sunt spre exemplu, contractele prin care se constituie garanţii, cum ar fi fidejusiunea, amanetul, ipoteca, sunt acte accesorii în raport cu actul generator al obligaţiei garantate.

Importanţa acestei clasificări se manifestă pe planul examinării validităţii şi eficacităţii acestor acte, soarta juridică a actelor accesorii depinzând întrutotul de soarta juridică a actelor principale.

În raport cu cauza sau scopul lor, actele juridice civile pot fi împărţite în acte cauzale şi acte abstracte.

Actul cauzal este acela pentru a cărui validitate nu este necesar examinarea cauzei. Sunt acte abstracte titlurile de valoare, adică înscrisurile în care sunt încorporate drepturi de creanţă, cum ar fi, spre exemplu, obligaţiunile cec, cambiile, conosamentele.

Importanţa acestei clasificări constă în aceea că la actele cauzale, cauza fiind un element esenţial pentru valabilitatea lor, lipsa, falsitatea, ilicitatea ori imoralitatea cauzei sunt sancţionate cu nulitatea actelor respective, în timp ce actele abstracte fiind detaşate de cauza lor, absenţa, nerealizarea, ilicitatea sau imoralitatea cauzei nu au nici o înrâurire asupra valabilităţii lor.

9.    În funcţie de modul cum pot fi încheiate, actele juridice civile se împart în acte strict personale şi acte încheiate prin reprezentare.

Actele juridice personale sunt acele acte care nu pot fi încheiate decât personal, nefiind susceptibile a fi încheiate prin reprezentant. Astfel de acte sunt testamentul, căsătoria, recunoaşterea filiaţiei, etc.

Actele juridice încheiate printr-un reprezentare sunt actele juridice ce se încheie de o altă persoană în calitate de reprezentant.

Importanţa acestei clasificări constă în aceea că actele strict personale constituind excepţia, sunt guvernate de norme juridice ce cuprind unele reguli speciale ce sunt de strictă interpretare şi aplicare. De asemenea, în timp ce valabilitatea actului juridic strict personal se apreciază numai în raport de persoana sau persoanele ce le încheie, la actele încheiate prin reprezentant se apreciază şi prin persoana reprezentantului.

10.  După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile se clasifică în acte numite (tipice) şi acte nenumite (atipice)

Sunt acte juridice numite sau tipice acele care au o denumire stabilită de legislaţia civilă, precum şi o reglementare proprie. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt numite, cum ar fi, spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, mandatul, locaţie, depozit, etc.

Prin acte juridice nenumite se înţeleg acele acte care nu sunt nominalizate şi nu au o reglementare proprie în legislaţia civilă. Un asemenea act juridic civil este contractul de vânzare cu clauză de întreţinere.

Clasificarea actelor numite şi nenumite prezintă importanţă juridică sub aspectul regulilor aplicabile celor două categorii de acte. Astfel, actelor juridice civile nenumite li se aplică regulile generale ce reglementează actele juridice sau ale celui cu care are mai multă asemănare.[3]

11.       După modul lor de executare, actele juridice civile se împart în acte cu executare imediată şi acte cu executare succesivă.

Actele cu executare imediată sunt acele acte a căror executare se produce o singură dată, printr-o singură prestaţie din partea debitorului. Fac parte din această categorie, darul manual, vânzarea-cumpărarea unui bun, când pe loc se plăteşte preţul şi se predă bunul.

Actele juridice cu executare succesivă sunt acele acte a căror executare se realizează prin mai multe prestaţii succesive. Intră în această categorie, contractul de rentă viageră, donaţia cu sarcina întreţinerii, vânzarea-cumpărarea în rate etc.

Această clasificare prezintă interes din punct de vedere juridic sub aspectul sancţiunilor ce se aplică în caz de neexecutare. Astfel, în timp ce contractele sinalagmatice cu executare imediată li se aplică rezoluţiunea pentru neexecutarea culpabilă sau necorespunzătoare, contractelor sinalagmatice cu executare succesivă li se va aplica rezilierea. De asemenea, în cazul actelor juridice cu executare succesivă, pentru fiecare prestaţie curge o prescripţie extinctivă distinctă.

12.       În funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului actului juridic civil, distingem acte subiective şi acte condiţie.

Actele juridice subiective se caracterizează prin aceea că întreg conţinutul lor este stabilit prin voinţa părţilor care le-au încheiat. Acestea sunt marea majoritate a actelor de drept civil.

Actele juridice condiţie sunt acele acte al căror conţinut este predeterminat de norme imperative, părţile actelor juridice exprimându-şi voinţa numai în privinţa naşterii lor. Exemplu de act juridic condiţie este căsătoria.

Această clasificare prezintă importanţă din punct de vedere al aprecierii condiţiilor de validitate ale celor două acte. Astfel, conţinutul actelor juridice condiţie fiind reglementat în mod imperativ de lege, valabilitatea lor se apreciază în limitele acestor norme juridice imperative, în vreme ce aprecierea valabilităţii actelor subiective al căror conţinut este stabilit de părţi se face în limite mai largi.

Pe de altă parte, în timp ce actele juridice condiţie nu pot fi decât cele stabilite şi reglementate de lege, actele subiective nu se limitează numai la cele expres reglementate de lege.

Condiţiile de valabilitate ale actelor juridice civile.

După reglementările de bază pe care ni le oferă doctrina juridică, condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor sunt:

¨    Capacitatea de a contracta;

¨    Consimţământul valabil al părţii care se obligă;

¨    Un obiect determinat;

¨    O cauză licită.

În legătură cu aceste prevederi se impun a fi făcute unele precizări. Astfel, deşi textul se referă la convenţii, condiţiile enumerate sunt necesare şi valabile pentru toate actele juridice, indiferent că acestea sunt unilaterale sau bilaterale. Pe de altă parte, deşi textul se referă la consimţământul valabil al părţii care se obligă, totuşi toate părţile actului juridic, inclusiv creditorul, trebuie să exprime un consimţământ valabil.

De asemenea actul juridic este valid nu numai când obiectul este determinat, ci şi atunci când acest obiect este doar determinabil, iar în ceea ce priveşte cauza nu este suficient ca să fie numai licită, ci în plus trebuie să fie reală şi corespunzătoare regulilor de morală.[4]

În afara condiţiilor arătate mai sus, o condiţie esenţială pentru validitatea actelor juridice o constituie forma pentru actele formale sau solemne.

Pe lângă condiţiile esenţiale, actul juridic poate cuprinde şi condiţii neesenţiale sau întâmplătoare, a căror lipsă nu poate influenţa valabilitatea actelor juridice, cum ar fi, spre exemplu, modalităţile actului juridic (termenul şi condiţia).

Noţiunea şi clasificarea condiţiilor de validitate ale actului juridic civil.

 

În literatura de specialitate, condiţiile esenţiale de validitate ale actelor juridice au fost desemnate şi prin termenul de elemente esenţiale.[5] Nu credem că ar fi vreo greşeală ca pentru desemnarea termenului de condiţii esenţiale de validitate ale actelor juridice şi expresia “cerinţele esenţiale de validitate ale actului juridic”.

Prin condiţii de validitate ale actului juridic trebuie să de înţeleagă toate cerinţele sau elementele prevăzute de lege sau stabilite de părţi pentru validitatea actului juridic civil.

Condiţiile de validitate ale actului juridic civil se clasifică după mai multe criterii. Astfel, în funcţie de aspectele la care se referă deosebim condiţii de fond şi condiţii de formă. Condiţiile de fond sunt cele care privesc conţinutul actului juridic, iar cele de formă privesc forma de exteriorizare a voinţei, adică forma pe care o îmbracă acest conţinut.

În funcţie de obligativitatea lor, condiţiile actului juridic civil se împart în esenţiale şi neesenţiale. Condiţiile esenţiale sunt acele condiţii care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu, pentru însăşi validitatea actului juridic. Dimpotrivă condiţiile neesenţiale pot fi sau nu prezente în structura actului juridic civil, fără consecinţe asupra valabilităţii acestuia.

În sfârşit, condiţiile actului juridic civil se mai pot clasifica, în funcţie de sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare a lor, în condiţiile de validitate a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea actului şi condiţii de eficacitate a căror nerespectare priveşte doar eficacitatea actului, fără nici o înrâurire asupra valabilităţii actului juridic civil.

Capacitatea de a încheia actul juridic civil

 

Noţiune şi reglementare legală.

 

Capacitatea de a încheia acte juridice civile este una din condiţiile de fond, esenţială pentru validitatea actului juridic.

Prin capacitate de a încheia acte juridice civile se înţelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile, prin încheierea de acte de drept civil.[6] Concepută în acest fel, capacitatea de a încheia acte juridice civile se înfăţişează ca o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice şi juridice, în sensul posibil (aptitudinii) de a avea drepturi şi obligaţii civile, precum şi ca o premisă a capacităţii de exerciţiu, alături de discernământ, de a dobândi drepturi subiective civile şi obligaţii prin încheierea de acte juridice civile. Cu alte cuvinte, capacitatea de a încheia acte juridice civile se întemeiază atât pe ideea de a dobândi prin încheierea de acte juridice civile.

Sub aspectul reglementării legale în articol …. Enumerându-se condiţiile esenţiale pentru validitatea unui act juridic, la pct 1 se prevede expres capacitatea de a contracta. În afara acestui text de lege, capacitatea de a încheia acte juridice civile mai este reglementată de art … , potrivit căruia “poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege” şi art …., care enumeră persoanele incapabile de a încheia contracte şi anume minorii, interzişii, precum şi toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte.

Unele reglementări privind capacitatea de a încheia acte juridice civile au ca obiect diferite categorii de acte juridice civile. Astfel, potrivit dispoziţiilor art… , minorul de 16 ani poate dispune prin testament de jumătate din bunurile de care poate dispune potrivit legii persoana majoră, iar în art … se consacră principiul potrivit căruia “orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege”. De asemenea, în toată materia contractelor de vânzare-cumpărare potrivit art …. “Pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege”

Principiul capacităţii şi excepţia de la acest principiu

Regula în această materie, consacrată în doctrină şi stabilită şi de practica judecătorească este că orice persoană are capacitate de a încheia acte juridice civile, incapacităţile constituind excepţii de la această regulă. În legătură cu această regulă în articolul 12 C. Civ. Se prevede expres că “nimeni nu poate fi îngrădit în capacitate de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege”.

În ceea ce priveşte persoanele juridice regula capacităţii de a încheia acte juridice este subordonarea principiului specialităţii capacitatea de folosinţă consacrată prin art. 29 din C. Civ. Potrivit căruia “persoana juridică are capacitate juridică de folosinţă potrivit scopului activităţii ei”

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia naştere în momentul aprobării statutului sau regulamentului ei, iar în cazurile când urmează să funcţioneze pe baza regulamentului general privind organizaţiile de stat, respectiv – din momentul publicării de către organul competent a hotărârii de înfiinţare a ei. Dacă statutul urmează să fie înregistrat, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia naştere din momentul înregistrării.

Toate actele juridice care nu sunt încheiate în vederea realizării scopului persoanei juridice sunt sancţionate cu nulitatea.

Incapacitatea de a încheia acte juridice trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar textele de lege prin care sunt reglementate astfel de excepţii sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Faţă de noţiunea şi reglementările legale privitoare la capacitatea de a încheia acte juridice civile, se poate concluziona că această capacitate este o stare de drept în comparaţie cu discernământul care este o stare de fapt care se apreciază de la persoană la persoană, în funcţie de aptitudinea şi puterea psihointelectuală a acesteia de a aprecia între bine şi rău, licit şi ilicit, moral şi imoral, etc.[7]

Consimţământul Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică

Pentru ca un act juridic să ia fiinţă şi să producă efecte, este absolut necesară existenţa unei voinţe care să-l creeze, deoarece actul juridic este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica, transmite sau stinge un raport juridic civil.

Privită în realitatea ei psihologică, voinţa este un fenomen complex care cuprinde în conţinutul ei stări intelective (senzaţii, percepţii, gândire, memorie); stări afective (emoţii şi sentimente) şi stări volitive (reglarea conduitei, propunerea de scopuri deliberări, luări de decizii)[8] şi sub aspectul ei juridic voinţa este un fenomen complex, deoarece structura ei este formată din două elemente: consimţământ şi cauză a (scop).

Corelaţia care există aşadar, între voinţă şi consimţământ este de tipul întreg parte, voinţa alcătuind întregul, iar consimţământul o parte a acestuia.

Formarea şi principiile voinţei juridice

Ceea ce îi determină pe oameni să încheie acte juridice este nevoia lor de a-şi satisface cerinţele de ordin material şi spiritual ale vieţii cotidiene. Aceasta înseamnă că orice act de voinţă urmăreşte realizarea unui anumit scop. Sub influenţa nevoilor se formează motivele acţiunilor omeneşti, motivele constituind, aşadar, elementul care-l îndeamnă pe om să-şi propună anumite scopuri, iar scopul reprezintă ceea ce omul tinde să realizeze. Tocmai această trăsătură a acţiunii omeneşti, de a urmări conştient realizarea unui anumit scop, ne îngăduie să denumim acţiunea sa ca act de voinţă.

Cântărind motivele care o îndeamnă să acţioneze, persoana deliberează până când intervine motivul determinant care antrenează hotărârea de a o încheia actul juridic proiectat.

În procesul psihologic de formare a consimţământului distingem, prin urmare, mai multe etape, şi anume: reflectarea nevoilor în conştiinţă, apariţia sub - impulsul lor – a motivelor care îndeamnă la acţiune; deliberarea; intervenţia motivului determinant care este reprezentarea intelectuală a scopului principal, urmărit şi, în fine hotărârea de a încheia actul juridic necesar pentru împlinirea scopului urmărit, adică pentru împlinirea nevoilor care au constituit punctul de plecare al procesului psihologic de formare a voinţei juridice.

Din punct de vedere juridic interesează numai intervenţia motivului determinant şi hotărârea de a încheia actul juridic, care constituie cele două elemente ale voinţei juridice şi anume:

a)     consimţământul, care înseamnă hotărârea de a încheia actul juridic;

b)     cauza prin care se înţelege scopul concret urmărit prin încheierea actului respectiv, scop a cărui reprezentare intelectuală a constituit motivul determinant ale încheierii actului juridic civil.

Doctrina juridică civilă consacră două principii ce guvernează voinţa juridică şi anume principiul libertăţii actelor juridice civile, cunoscut şi sub numele de principiu autonom de voinţă şi principiul voinţei reale, numit şi principiul voinţei interne.

De aici rezultă că subiectele de drept civil sunt libere să încheie orice acte juridice, dar respectând legea şi bunele moravuri. Cu respectarea legii şi a regulilor de morală, subiectele de drept civil pot să dea actului juridic încheiat, conţinutul dorit de ele. Ele sunt, de asemenea, libere să modifice sau să pună capăt actului juridic pe care l-au încheiat.

Pentru a produce efecte juridice, respectiv, pentru a crea, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice de drept civil, voinţa trebuie să fie exteriorizată de forul interior al autorului ei. Cu alte cuvinte, voinţa internă trebuie manifestată în exterior pentru a fi cunoscută de alte persoane. Voinţa juridică cuprinde, aşadar, două elemente: voinţa internă (reală) şi voinţa declarată (exteriorizată). Pentru a putea da naştere la efecte juridice între voinţa internă şi cea declarată trebuie să existe o concordanţă deplină. Există însă cazuri în care nu există concordanţă între voinţa şi cea internă, situaţie în care se ridică problema căreia dintre acesteia trebuie să i se acorde prioritate.

Definiţia şi cerinţele de validitate ale consimţământului

Consimţământul este condiţia esenţială, de fond, prevăzută de lege, pentru validitatea actului juridic civil.

Prin consimţământ se înţelege hotărârea unei persoane de a se obliga juridiceşte şi manifestarea în exterior a acestei hotărâri. Consimţământul este în această accepţiune, un element fundamental şi necesar al oricărui act juridic civil.

Într-un alt sens, mai apropiat de sensul etimologic al cuvântului prin consimţământ se desemnează acordul de voinţă al părţilor, în actele juridice bilaterale şi multilaterale.[9]

Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele cerinţe:

a)    hotărârea de a încheia actul juridic trebuie să fie exteriorizată. Atâta timp cât consimţământul nu a fost exteriorizat nu are nici o semnificaţie juridică.

Formele declaraţiei de voinţă pot fi alese liber de către cei ce încheie actul juridic cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, când manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o formă specială.

Modurile de exteriorizare a consimţământului sunt variate. Vorbele şi înscrisurile sunt cele mai frecvente. Dar în afară de declaraţia expresă, făcută verbal, în scris sau chiar printr-un gest, spre exemplu chemarea unui taxi, consimţământul se mai poate manifesta şi prin săvârşirea unei acţiuni cum ar fi, spre exemplu, începerea executării unui mandat din care rezultă în mod concludent acceptarea mandatului ori chiar prin adoptarea unei anumite atitudini (staţionarea taxiurilor în anumite locuri ce le sunt rezervate).

În literatura de specialitate, ca şi în practica judiciară s-a pus problema valorii juridice a tăcerii. În principiu tăcerea prin ea însăşi nu poate valora consimţământul.

Cu toate acestea, legea prevede unele cazuri în care tăcerea valorează consimţământul. Astfel, dacă după expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune, locatarul rămâne şi este lăsat în posesia bunului, locaţiunea se consideră reînnoită care se numeşte tacită relocaţiune. Tăcerea mai poate valora consimţământul atunci când părţile atribuie tăcerii semnificaţie juridică de consimţământ sau o astfel de semnificaţie rezultă din obicei.

b)   consimţământul trebuie să provină de la o persoană care are discernământ. Actul juridic civil fiind un act de voinţă, autorii manifestarea de voinţă trebuie să aibă puterea de a discerne şi a aprecia consecinţele actului juridic pe care le încheie.

Persoanele care au deplină capacitate de exerciţiu, sunt prezumate că au discernământ. Minorii până la vârsta de 15 ani alienaţii mintali şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească sunt prezumaţi că au discernământul necesar să încheie acte juridice civile, fie datorită vârstei lor fragede, fie datorită stării lor de sănătate mintală.

Între 15 şi 18 ani minorii au capacitate de exerciţiu restrânsă şi în această perioadă discernământul lor juridic este în curs de formare. Ei au discernământ, însă le lipseşte experienţa vieţii juridice, motiv pentru care actele lor juridice sunt încuviinţate în prealabil de ocrotitorii lor legali.

c) consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a angaja, pe autorul lui din punct de vedere juridic. De aici consecinţa că obligaţiile de ordin moral, cele de politeţe sau pur amicale, precum şi cele încheiate sub o condiţie pur postetativă, a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa celui ce se obligă, nu sunt obligaţii juridice. În aceste cazuri, declaraţia de voinţă nu are valoare juridică, fiindcă lipseşte intenţia de a se obliga juridiceşte.

d)   Consimţământul să nu fie alterat prin vreun viciu de consimţământ. Caracterul conştient şi liber al consimţământului poate fi alterat de anumite împrejurări denumite vicii de consimţământ. Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art, c civ “consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”. Viciile care alterează caracterul conştient şi liber al consimţământului sunt: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.

Viciile de consimţământ

Eroarea. Eroarea este o falsă reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic. În raport cu consecinţele pe care le produce eroarea poate distinge voinţa juridică, poate vicia consimţământul sau poate să nu aibă nici o influenţă asupra voinţei, fiind indiferent din punct de vedere juridic. Rezultă, aşadar, că în funcţie de efectele la care dă naştere, eroarea este de trei feluri: eroarea obstacol, denumită şi distinctiv de voinţă, eroare-viciu de consimţământ şi eroare indiferentă.

Eroarea obstacol este cea mai gravă formă de eroare, ea împiedicând formarea actului juridic. Acest fel de eroare se întâlneşte în cazul în care ea cade asupra naturii actului juridic, adică o parte crede că încheie un act juridic de vânzare-cumpărare, iar cealaltă parte că încheie un act juridic de donaţie, precum şi în cazul în care eroarea cade asupra identităţii obiectului, respectiv, o parte crede că obiectul actului juridic este un apartament, iar cealaltă parte că obiectul actului îl constituie o garsonieră.

Eroarea obstacol împiedicând formarea actului juridic echivalează cu lipsa consimţământului ceea ce atrage după sine nulitatea actului juridic civil încheiat sub imperiul acestei erori.

Eroarea viciază consimţământul în două cazuri şi anume: când eroarea cade asupra calităţilor substanţiale ale obiectului adică asupra acelor calităţi care au fost determinante la încheierea actului juridic şi fără de care – dacă n-ar fi intervenit eroarea – actul nu s-ar fi încheiat (de exemplu, se crede că se cumpără un tablou original al unui pictor renumit şi în realitate este o copie) şi atunci când eroarea cade asupra identităţii sau asupra calităţilor speciale ale persoanei celui cu care s-a încheiat contractul, în acele contracte în care consideraţia persoanei cocontractului şi a calităţilor sale speciale (aptitudini deosebite, talent, reputaţie etc.) sunt hotărâtoare la încheierea contractului (actul cu titlu gratuit, mandat, depozit, angajarea de specialişti sau artişti).

Prin urmare, ceea ce viciază consimţământul şi anularea actului juridic este eroarea asupra motivului determinant, dacă acest motiv a fost o calitate substanţială a obiectului sau identitatea ori însuşirile speciale ale persoanei cocontractului.

Actele juridice civile încheiate sub imperiul erorii sunt sancţionate cu nulitate relativă.

În toate celelalte cazuri, eroarea este considerată ca indiferentă. Ea nu viciază consimţământul şi ca atare nu are nici o influenţă asupra valabilităţii actului juridic (de exemplu, eroarea asupra calităţilor nesubstanţiale) erori de calcul.

În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroare poate fi: eroare de fapt, adică o falsă reprezentare a realităţii faptelor şi eroarea de drept care constă în falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului unei legi.

Problema admisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ este controversat. Unii autori invocând argumente rezultând din obligaţia cunoaşterii legii întemeiază pe prezumţia de cunoaştere a legii consideră că eroarea de drept nu poate fi invocată ca viciu de consimţământ.[10]

Considerăm alături de marea majoritate a autorilor, precum şi de practica judecătorească că eroarea de drept poate fi invocat ca viciu de consimţământ. Eroarea de drept în măsura în care produce aceleaşi efecte ca şi eroarea de fapt nu poate fi respinsă ca viciu de consimţământ, deoarece cel ce invocă eroarea de drept nu caută să se sustragă de la aplicarea legii civile, ci se mărgineşte să arate că a avut o falsă reprezentare a realităţii cu privire la aceasta, ceea ce are ca urmare anularea actului juridic.

Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil să fie viciu de consimţământ trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele două condiţii: elementul asupra căruia cade eroarea trebuie să fie hotărâtor, determinant pentru încheierea actului juridic, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut realitatea, actul nu se încheia şi faptul – la contracte – că celălalt contractant a cunoscut sau trebuie să cunoască, în împrejurările date, că motivul determinant asupra căruia a purtat eroarea, a fost determinant, hotărâtor pentru încheierea actului juridic.

Conform principiilor probaţiunii judiciare, dovada erorii trebuie să fie făcută de cel ce invocă eroarea ca viciu de consimţământ. Fiind un fapt juridic eroarea poate fi dovedită prin orice mijloc de probă admis de lege, inclusiv prin martori şi prezumţii.

Dolul (viclenia). Dolul este inducerea în eroare a unei persoane prin folosirea de mijloace viclene în scopul de a o determina să încheie un act juridic. Dolul nu viciază consimţământul direct, ci prin mijlocirea erorii pe care o provoacă. Ceea ce viciază consimţământul este, aşadar, eroarea provocată de dol. Victima dolului nu se înşeală, ci este înşelată, fiind indusă în eroare de o altă persoană prin mijloace viclene.

Dolul ca viciu de consimţământ presupune două elemente şi anume, un element subiectiv intenţional, constând în intenţia de a induce o persoană în eroare pentru a o determina să încheie un act juridic şi un element obiectiv, material care constă în întrebuinţarea de mijloace viclene prin care se înţeleg acte combinate de şiretenie, abilităţi sau maşinaţiuni cu caracter de înşelăciune, prin intermediul cărora se realizează intenţia de inducere în eroare. Acest element al dolului poate consta nu numai dintr-o acţiune, ci dintr-o omisiune, dolul fiind cunoscut în acest caz prin denumirea de dol prin reticenţă şi constă în necomunicarea celeilalte părţi a unor împrejurări esenţiale pentru încheierea actului.

Din aceste prevederi legale rezultă că pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele două condiţii: în primul rând eroarea provocată de dol să fie determinantă, hotărâtoare pentru încheierea actului juridic sau, aşa cum se exprimă un autor “maşinaţia dolosivă trebuie să-şi producă efectele în aşa fel încât fără existenţa ei actul nu s-ar fi încheiat”[11] şi în al doilea rând dolul să emane de la celălalt cocontractant.

Caracterul determinant, hotărâtor al dolului se apreciază ca şi la eroare, după criterii subiective de la caz la caz, în funcţie de experienţa de viaţă, pregătirea şi alte împrejurări care îl privesc pe cel ce se pretinde victima dolului.

În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie, care se referă la mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi, în literatura de specialitate s-a admis că această condiţie este îndeplinită şi atunci când provine de la un terţ, dacă cealaltă parte are cunoştinţă de această împrejurare, precum şi atunci când mijloacele viclene provin de la reprezentantul celeilalte părţi.

Când eroarea provocată de dol a fost elementul hotărâtor care a determinat consimţământul, dolul se numeşte principal şi conduce la nulitatea relativă a actului.

Când, dimpotrivă, eroarea provocată de dol nu a fost elementul hotărâtor al consimţământului, dolul se numeşte incidental şi poate conduce numai la obţinerea de despăgubiri (de exemplu se poate cere o reducere de preţ, dacă s-a cumpărat prea scump din cauza dolului).

Pentru a putea conduce la nulitatea actului, dolul trebuie dovedit, căci dolul nu se presupune. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi dovedit prin orice mijloace de probă.

Deşi dolul nu este decât o eroare provocată, el prezintă totuşi o utilitate proprie, căci – spre deosebire de eroare propriu-zisă – dolul viciază consimţământul şi atunci când poartă asupra altor elemente decât calităţile substanţiale ale obiectului sau identitatea ori însuşirile speciale ale persoanei cocontractantului, în acele contracte în care consideraţia persoanei este determinantă. Apoi, dolul este mult mai uşor de dovedit decât eroarea, căci pe când la dol obiectul probei îl constituie elementele de fapt (mijloacele viclene exteriorizate) uşor de dovedit, dimpotrivă, la eroare obiectul probei este un element psihologic (falsa reprezentare a realităţii) mai greu de dovedit.

Violenţa. Violenţa este ameninţarea unei persoane cu un rău, în aşa fel încât îi insuflă acesteia o temere care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Violenţa sau constrângerea poate fi de două feluri: fizică şi psihică (morală). Violenţa fizică există atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică a persoanei ori a bunurilor sale. Violenţa psihică (morală) se referă şa ameninţarea cu un rău a cinstei, a onoarei, a reputaţiei persoanei etc.

Sub aspectul structurii sale, violenţa presupune două elemente, şi anume:

a)    Ameninţarea cu un rău (element obiectiv) care poate fi de natură fizică (omor, lovituri) de natură patrimonială (distrugerea unor bunuri, sistarea unor plăţi etc.) sau de natură morală (ameninţarea de atingere a onoarei, ameninţarea de părăsire etc.)

b)    Insuflarea unei astfel de temeri (element subiectiv) care să constrângă victima violenţei să încheie actul juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Temerea provocată de ameninţare se va aprecia în funcţie de criteriile subiective, vârstă, sex, vigoare, experienţa vieţii etc.

Ceea ce viciază consimţământul este mai degrabă, teama insuflată de violenţă, decât însăşi violenţa, care rămâne faptul exterior ce provoacă temerea. Starea psihologică de teamă în care o persoană se transpune sub influenţa violenţei dă naştere motivului (evitarea răului) care o determină să încheie actul, motiv determinant care n-ar fi existat dacă voinţa sa ar fi fost liberă.

Pentru ca violenţa să vicieze consimţământul şi să poată conduce la anularea actului se cere ca ameninţarea să fie injustă (nelegitimă). Dacă ameninţarea se referă la un rău în a cărui producere nu se vede nimic ilicit sau la o faptă pe care cel care ameninţa era îndreptăţit să o săvârşească, o asemenea ameninţare nu poate justifica atacarea actului săvârşit sub imperiul ameninţării cu nulitatea.

De asemenea, pentru a vicia consimţământul, violenţa nu trebuie să fie numai injustă ci, trebuie să fie determinantă, hotărâtoare pentru victima violenţei de a încheia actul juridic. Aprecierea caracterului determinant al temerii produse de violenţă, se face după criterii subiective privind victima violenţei cum ar fi, vârsta, gradul de cultură la acesteia, locul unde s-a exercitat violenţa.

Spre deosebire de dol, nu se cere ca violenţa să provină de la celălalt cocontractant.

În literatura de specialitate se apreciază că violenţa viciază consimţământul nu numai când, violenţa provine de la persoane, ci şi atunci când temerea este insuflată de împrejurările exterioare, obiective ce constituie starea de necesitate.[12]

Actele juridice încheiate sub imperiul violenţei vor fi sancţionate cu nulitatea relativă.

Leziunea. Prin leziune se înţelege paguba materială pe care o suferă una din părţile contractante din cauza disproporţiei de valoare dintre cele două prestaţii, existente, în chiar momentul încheierii contractului.

Elementele leziunii diferă în funcţie de concepţia ce a stat la baza reglementării ei. Astfel, potrivit concepţiei subiective, leziunea implică structural două elemente şi anume disproporţia de valoare între contraprestaţii şi existenţa unei stări de nevoie în care se află una din părţile contractante de care profită cealaltă parte.

În concepţia obiectivă leziunea se rezumă la un singur element şi anume la paguba ce rezultă din disproporţia de valoare dintre cele două prestaţii.

Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune se cer întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: leziunea să fie consecinţă directă şi nemijlocită a încheierii actului juridic respectiv; leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului şi disproporţia de valoare între prestaţii să fie vădită.

Pot fi anulate pentru leziune numai actele juridice civile ce îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: sunt acte juridice civile de administrare, cu titlu oneros; sunt acte juridice comutative şi sunt încheiate de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, acte păgubitoare pentru minor.

Cauza actului juridic civil Noţiunea cauzei actului juridic civil

Cauza este o condiţie esenţială de validitate a actelor juridice civile. Cauza constituie alături de consimţământ cel de al doilea element al voinţei juridice.

Prin cauză se înţelege scopul concret în vederea căruia se încheie un act juridic. Privit din punct de vedere juridic, cauza precede efectele actului juridic civil, ea fiind prefigurarea mentală a scopului urmărit ce se realizează înainte şi în vederea încheierii actului juridic civil. Tocmai în vederea realizării acestui scop părţile încheie actul juridic.

Cauza este un element specific fiecărei manifestări de voinţă în parte. Aceasta înseamnă că la contracte care sunt rezultatul manifestării de voinţă a două sau mai multe părţi, obligaţia fiecărei părţi are o cauză proprie, fără a exista o cauză comună a contractului. Ea există nu numai la contracte, dar şi la actele de voinţă unilaterală.

Elementele cauzei

Cauza cuprinde două elemente şi anume: scopul imediat al consimţământului care constă în reprezentarea sau considerarea, în contractul bilaterale oneroase a contraprestaţiei celeilalte părţi, în contractele reale, remiterea bunului, iar în actele juridice gratuite, intenţia de liberalitate. Acest prim element al cauzei este abstract, obiectiv şi invariabil acelaşi, în aceeaşi categorie de acte juridice. Scopul imediat al consimţământului constituie cel de al doilea element al cauzei, el reprezentând mobilul principal ce a determinat încheierea actului juridic. Scopul imediat este elementul concret, subiectiv şi variabil de la un act juridic la altul. Aşa, spre exemplu, în contractele de vânzare-cumpărare scopul imediat este, pentru toţi cumpărătorii dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului cumpărat, fără nici o deosebire de la un contract la altul, iar scopul imediat diferă de la contract la contract, în funcţie de destinaţia concretă în vederea căreia, lucrul a fost cumpărat.

Această concepţie care include printre elemente cauza şi scopul imediat, elementul concret, subiectiv şi variabil.

Condiţiile de validitate ale cauzei

 Pentru a fi valabilă cauza trebuie să îndeplinească, cumulativ următoarele condiţii: să existe, să fie reală şi să fie licită.

În actele juridice civile cauza lipseşte atunci când una din părţi nu are discernământ fiindcă formarea voinţei juridice cu cele două elemente ale sale – consimţământul şi cauza – presupune existenţa discernământului. În acest caz lipsa cauzei va atrage după sine nulitatea relativă a actului juridic, deoarece aceasta este sancţiunea lipsei consimţământului.

Cauza este inexistentă şi atunci când lipseşte scopul imediat al actului juridic respectiv, consideraţia contraprestaţiei celeilalte părţi la contractele cu titlu oneros, lipsa predării bunului în actele juridice reale şi lipsa intenţiei de liberalitate în actele juridice cu titlu gratuit. În astfel de situaţii actul juridic va fi sancţionat cu nulitate absolută.

Cauza nu este reală atunci când există eroarea asupra motivului determinant, adică asupra scopului imediat al cauzei. Falsitatea cauzei atrage după sine nulitatea relativă a actului juridic.

Sancţiunea actului juridic civil în care cauza are caracter ilicit este nulitatea absolută.

Obiectul actului juridic civil Noţiune

În literatura de specialitate, problema noţiunii obiectului actului juridic civil este controversată. În legătură cu aceasta în principal, au fost formulate trei opinii. Astfel într-o primă opinie se consideră că obiectul actului juridic constă în crearea, modificarea, transmiterea ori stingerea unui raport juridic. Acestei opinii i se reproşează că face confuzie între obiectul şi efectele generale ale actului juridic.

Într-o altă opinie se consideră că obiectul actului juridic civil constă în interesele reglementate de părţi prin mijlocirea actului juridic în temeiul şi în limita legii.[13] Şi acestei opinii i s-a reproşat că leagă în mod artificial obiectul actului juridic de noţiunea de interese, noţiune care are valenţe apropiate mai degrabă cauzei decât obiectului actului juridic civil.[14]

În sfârşit o a treia opinie consideră că obiectul actului juridic civil este însuşi obiectul raportului juridic civil născut din acel act juridic.[15] Cu alte cuvinte, obiectul actului juridic îl constituie conduita părţilor, adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute părţile actului juridic. Această opinie este susţinută de mare majoritate a autorilor care s-au referit la obiectul actului juridic.

Faţă de cele arătate considerăm că prin obiect al actului juridic se înţelege conduita părţilor stabilită prin actul juridic, adică acţiunile sau inacţiunile de care sunt ţinute părţile sau de la care trebuie să se abţină.

Condiţiile de valabilitate ale obiectului actului juridic civil.

Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a)     obiectul actului juridic civil trebuie să existe. Această primă condiţie, este şi cea mai importantă, deoarece dacă obiectul nu există nu se mai pune problema observării celorlalte condiţii ale sale.

Necesitatea existenţei obiectului se apreciază în momentul încheierii actului juridic.

Pot alcătui obiect al actului juridic civil şi bunurile viitoare, cu excepţia succesiunilor nedeschise încă.

b)     obiectul actului juridic civil trebuie să se afle în circuitul civil;

c)     obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat sau determinabil;

obiectul este determinat când se precizează elementele care îl individualizează şi este determinabil când se prevăd în actul juridic suficiente elemente cu ajutorul cărora el va putea fi determinat în viitor. Raţiunea acestei condiţii este impusă de nevoia asigurării executării exacte a prestaţiei la care s-au angajat părţile actului juridic, potrivit cu voinţa lor. Dacă obiectul actului juridic se referă la bunuri certe, condiţia este îndeplinită prin indicarea caracterelor lui particulare. Dacă însă este vorba de bunuri generice , determinarea lor se face prin indicarea precisă a cantităţii, a calităţii, valorii sau prin stabilirea unor criterii de determinare viitoare a acestora.

d)    obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil. Această condiţie este determinată de regula de drept potrivit căreia nimeni nu se poate obliga la imposibil. Este vorba aici numai de imposibilitatea absolută şi de neînvins şi nu de imposibilitatea rezultând din nepriceperea debitorului sau din cauze relative (subiective). În cazul obligaţiilor de a da un bun cert, imposibilitatea nu poate proveni decât din cauza pieririi bunului respectiv, intervenită anterior, încheierii actului, iar în cazul obligaţiei de a da bunuri de gen, obiectul este imposibil numai în ipoteza când nu mai este cu putinţă să se producă bunurile respective, inexistenţa lor momentan neconstituind propriu-zis o imposibilitate absolută de executat. Obligaţia de a da se poate referi şi la bunuri viitoare cu condiţia că ele să fie posibile şi determinate sau determinabile.

e)    Obiectul actului juridic civil trebuie să fiei licit şi corespunzător regulilor de morală. Pe cale de consecinţă, conduita părţilor actului juridic civil trebuie să fie conform atât cu legea, cât şi cu regulile de morală. Actele juridice încheiate cu nesocotirea acestei condiţii sunt sancţionate cu nulitate absolută;

f)    Obiectul actului juridic civil trebuie să fie un fapt personal al celui ce se obligă. Nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altuia. Nu se poate deci promite într-un act juridic faptul altuia, ci numai faptul său personal, afară de cazul când această promisiune se face în calitate de mandatar. Convenţia prin care o parte se obligă să determine pe in terţ să consimtă la încheierea unui act juridic este valabilă, deoarece nu se promite faptul terţului, ci faptul propriu de a depune toate diligenţele pentru a convinge pe terţ să încheie actul juridic;

g)    Cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului. În actele juridice constitutive sau translative de drepturi este necesar ca cel ce se obligă să fie titular dreptului pentru care s-a obligat. Această condiţie este consecinţa principiului de drept potrivit căruia nimeni nu se poate obliga în mod valabil la ceva ce nu are sau să transmită altuia mai multe drepturi decât are el însuşi.

Forma actului juridic civil Principiul consensualismului actelor juridice civile

În principiu, actele juridice civile nu reclamă necesitatea observării vreunor forme pentru validitatea lor. Voinţa juridică manifestată, oricum, prin vorbe, prin înscrisuri, prin semne, etc., este suficientă pentru încheierea unui act juridic, iar contractul se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor. Voinţa juridică este deci independentă de forma pe care o îmbracă pentru a se exterioriza. Ea produce efecte juridice, fără a fi nevoie pentru aceasta de a se manifesta în anumite forme.

Prin urmare, în principiu, actele juridice sunt consensuale în înţelesul că ele se încheie valabil prin simpla manifestare de voinţă a celor de la care emană.

Noţiunea şi clasificarea condiţiilor de formă ale actelor juridice civile.

Prin formă a actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcut cu intenţia de a crea, modifica sau a stinge un raport juridic concret.[16] Cu alte cuvinte şi într-o formulare mai sintetică, forma actului juridic civil reprezintă modul de exteriorizare a manifestării de voinţă.

Ca o derogare de la principiul consensualismului actelor juridice civile, în funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării formei se disting trei condiţii de formă şi anume:

a)    forma cerută ad validatem, adică pentru însăşi validitatea actului juridic civil;

b)    forma cerută ad probationem, adică pentru a se face dovada actului juridic civil;

c)    forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil.

Forma cerută de validitate a actului juridic civil. Actele juridice pentru validitatea cărora se cer îndeplinirea sub sancţiunea nulităţii absolute, anumite condiţii de formă se numesc acte formale sau solemne. La actele formale sau solemne, forma constituie o condiţie de validitate.

Forma ca o condiţie de validitate a actului juridic civil constă în necesitatea îndeplinirii formalităţii prestabilite de lege ori de părţi privind exteriorizarea voinţei cu ocazia încheierii actului juridic.

Raţiunea formei ca o condiţie esenţială de validitate a actului juridic civil este determinată, în primul rând, de nevoia asigurării deplinei libertăţi şi certitudini manifestării consimţământului în al doilea rând, de a atenţiona părţile cu privire la importanţa deosebită pe care o au actele ce necesită încheierea lor într-o anumită formă şi, în al treilea rând, de a asigura un control din partea statului cu privire la respectarea condiţiilor de validitate a unor acte juridice civile care depăşesc prin conţinutul lor interesele strict personale ale părţilor.

Forma cerută pentru validitatea actului juridic civil se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice ce ţin de esenţa formei şi anume: este un element constitutiv al actului juridic, lipsa formei fiind sancţionată cu nulitate absolută a actului; presupune manifestarea expresă de voinţă, ceea ce exclude manifestarea tacită a voinţei părţilor şi este , în principiu, exclusivă, în sensul că, de regulă, actul se încheie în formă autentică, şi nu permite părţilor posibilitatea unei opţiuni, cu excepţia testamentului.[17]

Forma ad validatem trebuie să cuprindă întregul conţinut al actului juridic, nefiind admisă trimiterea la o sursă exterioară prin care să se determine conţinutul actului juridic civil. De asemenea, actele juridice aflate în raport de interdependenţă cu actele formale sau solemne, chiar dacă ele privite separat nu trebuie să îndeplinească această condiţie, trebuie totuşi să fie acte formale sau solemne cum ar fi, spre exemplu, mandatul pentru încheierea unui act formal trebuie să îmbrace forma autentică. Tot astfel, actul juridic care determină ineficacitatea unui act formal sau solemn trebuie să fie şi el formal sau solemn.

Sunt acte formale: donaţia, acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar, ipoteca, contractul de societate comercială.

c)    forma-condiţie de probaţiune a actului juridic civil. Forma cerută actului juridic pentru a fi folosit ca mijloc de probă constă în cerinţa întocmirii în scris a actului juridic civil, fără ca lipsa acestei forme să afecteze validitatea actului juridic. Forma cerută ca o condiţie de probaţiune a actului juridic, deşi nu are nici o influenţă asupra validităţii acestuia, totuşi ea are un caracter obligatoriu, deoarece, în principiu, este inadmisibil dovedirea actului juridic civil cu un alt mijloc de probă.

Forma ad probationem a fost considerată în literatura de specialitate ca reprezentând, fie o excepţie de la principiul consensualismului, deoarece manifestarea de voinţă trebuie făcută în formă scrisă,[18] fie ca o limitare adusă aceluiaşi principiu, în sensul că nedovedirea raportului juridic născut din actul juridic are drept consecinţă însăşi ineficacitatea acestui raport juridic[19]

d)   forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil

Această formă se referă la formalităţile prevăzute de lege pentru a face actul juridic civil opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui. Formalităţile prevăzute de lege se referă, în primul rând, la publicitatea actului juridic civil prin care se constituie sau se transmit drepturi reale care, fiind drepturi absolute sunt opozabile erga omnes.

Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil este obligatorie. Nerespectarea acestei cerinţe de formă nu va fi sancţionată cu nulitate absolută sau imposibilitatea dovedirii actului juridic civil prin alte mijloace de probă, ci cu inopozabilitatea actului faţă de terţele persoane, adică cu posibilitatea acestora din urmă persoane de a ignora actele juridice ce li se opune de părţile care l-au încheiat. Actul încheiat este valabil şi va produce efecte între părţi, însă el nu este opozabil terţelor persoane faţă de care actul este ineficace.

Nulitatea actului juridic civil

Definiţie şi funcţiile nulităţii

 

În lipsa unei definiţii a nulităţii actelor juridice în codul civil, literatura de specialitate abundă în definiţii, care, însă, au un numitor comun şi anume acela că nulitatea este o sancţiune civilă, care intervine când se înfrânge o dispoziţie legală, cu ocazia încheierii unui act juridic.

Nulitatea este acea sancţiune civilă care intervine după încălcarea normei de drept, lipsind actul juridic de efectele urmărite la încheierea lui.[20]

Analizând finalitatea nulităţii ca instituţie de drept civil, în opinia domnului profesor T. Pop această instituţie urmăreşte atât un rol preventiv, cât şi unul represiv.

Prin urmare, nulitatea urmăreşte atât o funcţie preventivă, cât şi una sancţionatorie.

Funcţia preventivă a nulităţii constă în ameninţarea cu distrugerea efectelor actului juridic, dacă acesta se încheie cu nesocotirea dispoziţiilor normative privind condiţiile sale de validitate.

Într-adevăr, nulitatea actelor juridice prezintă neajunsul că nimiceşte aparenţa creată prin acest act, împrejurare ce poate produce prejudicii atât părţilor, cât şi terţilor. De aceea, este preferabil să se verifice în prealabil condiţiile de validitate ale actului juridic, pentru a preveni nimicirea efectelor lui, după ce s-a încheiat. O asemenea verificare prealabilă a fost instituită de legiuitor, doar pentru actele solemne, însă ea lipseşte pentru restul actelor juridice. Pentru marea majoritate a actelor juridice pentru care nu se cere forma solemnă, părţile au tot interesul pentru a preîntâmpina distrugerea efectelor actului juridic, să observe prevederile legii civile înainte de încheierea lui şi să se conformeze lor.

Funcţia sancţionatorie intervine după încheierea actului juridic, având drept scop fie înlăturarea efectelor contrare legii, pe care le conţine acest act, fie încheierea actului în totalitate, dacă nu este posibilă menţinerea lui prin îndepărtarea clauzelor stipulate în dispreţul unor dispoziţii imperative ale legii.

De reţinut că nu trebuie confundată nulitatea actului juridic cu ineficienţa probatorie a înscrisului constatator.

Se ştie din materia dreptului probator că pentru dovedirea unor acte juridice legea cere întocmirea unui înscris. Acest înscris, pentru a constitui instrument probator trebuie să îndeplinească anumite condiţii prevăzute de lege. Nerespectarea acestor condiţii atrage ineficienţa înscrisului doveditor, ceea ce înseamnă că înscrisul este lipsit de efectele sale în materie de probă dar nu afectează validitatea operaţiilor juridice, care poate fi dovedită, eventual, prin alte mijloace de probă. Dacă înscrisul reprezintă o condiţie pentru validitatea chiar a operaţiilor juridice (caz actelor juridice solemne), nulitatea înscrisului atrage şi nulitatea actului juridic.

Evoluţia concepţiei cu privire la nulitatea actului juridic

În dreptul roman, concepţia asupra nulităţii era cristalizată în două adagii: qui contra legem agit nihil agit precum şi quod nullum est nullum producit efectum. De aici rezultă că nulitatea era totală şi iremediabilă sau, altfel spus, actul juridic era nimicit în totalitate, neexistând posibilitatea menţinerii lui parţiale cu înlăturarea clauzelor prin care s-a încălcat legea.

În concepţia clasică, care se afla încă sub influenţa dreptului roman, nulitatea era asimilată cu ineficacitatea actului juridic, în totalitatea sa, fiind tratat ca o stare organică a acestuia, deoarece s-a încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor legale. Nulitatea avea ca efect desfiinţarea actului juridic în întregime şi ca o consecinţă, nimicirea tuturor efectelor sale. Deci nulitatea era totală şi iremediabilă, ca şi în dreptul roman.

În concepţia modernă s-a formulat teoria proporţionalităţii efectelor nulităţii în raport cu cauzele care au determinat-o, urmările nulităţii trebuind să se mărginească numai la cele efecte care contravin legii, celelalte efecte ale actului menţinându-se. În această concepţie, nulitatea este în principiu parţială şi remediabilă. Finalitatea nulităţii în această concepţie este apărarea actului juridic prin menţiunea lui, după ce s-au înlăturat efectele care contravin legii.

Concepţia dreptului român contemporan asupra nulităţii actului juridic este aceea a unei nulităţi în principiu parţiale şi remediabile, nulitatea actului juridic având menirea de a suprima numai efectele care contravin dispoziţiilor legale încălcate la încheierea actului, lăsându-se neatinse celelalte efecte.

În această concepţie nulitatea totală intervine numai atunci când clauzele care contravin legii au constituit cauza principală şi determinantă a încheierii actului juridic.

Clasificare nulităţii actelor juridice

Teoria nulităţii actelor juridice clasifică aceste acte, în raport de mai multe criterii, astfel:

1.    În raport de natura interesului ocrotit de lege şi de regimul ei juridic, nulitatea este de două feluri: nulitate absolută şi nulitate relativă.

Nulitatea absolută este sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare, cu ocazia încheierii unui act juridic, a unei norme de drept care ocroteşte un interes general, public.[21]

Nulitatea relativă este sancţiunea ce intervine în cazul de nerespectare, cu ocazia încheierii unui act juridic, a unei norme de drept care ocroteşte un interes particular, privat.[22]

Îndoctrină şi în jurisprudenţă se foloseşte pentru nulitatea absolută expresiile “nul de drept” sau “nul”, ori “nul de plin drept” sau “actul va fi nul”, iar pentru nulitatea relativă expresiile “actul este anulabil” sau “actul poate fi anulat”.

În raport de întinderea efectelor, nulitatea poate fi totală sau parţială.

Nulitatea totală este aceea care desfiinţează actul juridic în întregime.

Nulitatea parţială este aceea care desfiinţează numai unele efecte ale actului juridic acesta rămânând în fiinţă şi producându-şi celelalte efecte.

În dreptul civil român, nulitatea parţială reprezintă regula, iar nulitatea totală excepţia, aceasta însemnând că nulitatea unei clauze a actului juridic nu atrage ineficacitatea întregului act, ea mărginindu-se numai la acea clauză.

Nulitatea totală va interveni ori de câte ori clauza (sau clauzele) care contravine legii a constituit cauza impulsivă şi determinantă a încheierii actului juridic (exemplu bunurile soţilor şi înstrăinarea lor).

În raport de existenţa ori inexistenţa unei norme care să edicteze expres sancţiunea, nulitatea este de două feluri: expresă sau virtuală.

Nulitatea expresă (textuală, explicită) este aceea care este prevăzută anume într-o dispoziţie legală.

Nulitatea virtuală (implicită, tacită) este aceea care, fără a fi prevăzută expres de lege, rezultă în mod neîndoelnic din felul de exprimare a normei legale sau din scopul acesteia.

Exemplu art ….. declară: “bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Orice convenţie contrară este nulă”.

Pe de altă parte, din modul de redactare sau din scopul anumitor prevederi legale rezultă că încălcarea acestora atrage nulitatea actului juridic, deşi aceste prevederi nu conţin expres sancţiunea nulităţii. Suntem în prezenţa unei nulităţi virtuale.

Drept exemplu constituie prevederile art. 575 din C. civ. Care declară: “Testamentul trebuie să fie întocmit în formă scrisă, cu indicarea locului şi datei întocmirii lui, să fie semnat cu mâna proprie a testatorului şi autentificat pe cale notarială”. La fel art. 240 prevede că contractul de vânzare cumpărare a casei de locuit trebuie să fie încheiat în formă scrisă, autentificat notarial şi înregistrat la birourile de inventariere tehnică.

Exemple din cc cu privire la formele testamentului, donaţiuni

În raport de caracterul condiţiilor de validitate nerespectată nulitatea este de două feluri: de fond şi de formă.

Nulitatea de fond este acea sancţiune a actului juridic încheiat cu nerespectarea condiţiilor esenţiale de validitate ale acestuia şi anume: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.

Cu părere de rău legislaţia civilă a Republicii Moldova nu prevede expres condiţiile de valabilitate ale convenţiilor, acestea fiind stabilite de către doctrină.

Nulitatea de formă este acea sancţiune a actului juridic încheiat cu nerespectarea formei cerute de lege ad validatem.

Această clasificare prezintă interes redus, deoarece efectul juridic ale nulităţilor de fond şi de formă sunt aceleaşi.