Fiind o acţiune în constatarea unei nulităţi operează în puterea legii;

1.    Fiind o acţiune în constatarea unei nulităţi operează în puterea legii;

2.    Este expres prevăzută de text.

c)    Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea actului. Întrucât nulitatea absolută are ca fundament ocrotirea unor interese generale, obşteşti şi de aici dreptul oricărei persoane de a o invoca, actul juridic lovit de nulitate absolută nu poate fi confirmat. Părţile nu au decât posibilitatea de a încheia un act juridic nou, valabil, care nu poate valida vechiul act nul, ci va fi un act juridic independent, a cărui exigenţă începe în momentul încheierii lui. Vechiul act juridic va rămâne în continuare nul. Exem căsătoria.

Regimul juridic al nulităţii relative

Regulile care cârmuiesc regimul juridic la nulităţii relative sunt:

Nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ocrotită de dispoziţia legală ce reglementează nulitatea.

De pildă, nulitatea relativă pentru viciu de consimţământ nu poate fi invocată decât de partea al cărui consimţământ a fost viciat la încheierea actului juridic, deoarece numai în vederea ocrotirii acestuia legiuitorul a statuat posibilitatea anulării actului. Desigur că numai partea respectivă poate aprecia, în ce măsură consimţământul i-a fost viciat, şi în ce măsură i-au fost vătămate interesele. Cealaltă parte nu poate invoca nulitatea relativă a actului juridic respectiv.

Sunt situaţii când fiecare dintre părţile contractante va putea invoca nulitatea relativă. De exemplu, dacă un contract a fost încheiat între doi minori, fiecare dintre aceştia va fi în drept să invoce nulitatea relativă a contractului.

Mai trebuie menţionat situaţia în care fiecare parte contractantă poate invoca nulitatea relativă a contractului, dar pentru temeiuri juridice diferite. Aşa de pildă, o parte poate invoca nulitatea pentru lipsa capacităţii de exerciţiu la încheierea contractului, iar cealaltă pentru un viciu de consimţământ (eroarea de exemplu).

Tot astfel, această nulitate poate fi invocată şi de procuror, în măsura în care acţiunea în anulare nu are un caracter stric personal.

Acţiunea în nulitate relativă este supusă prescripţiei extinctive. Termenul de prescripţie este de trei ani şi el începe să curgă după distincţiile art. 79 C. civ. Potrivit textului acestui articol “ Prescripţia începe să curgă din ziua în care s-a născut dreptul la acţiune; dreptul la acţiune se naşte din ziua când persoana a aflat sau trebuia să afle, că i-a fost încălcat un drept”. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”

De observat că termenul de prescripţie susmenţionat se aplică numai la acţiunile având un obiect patrimonial. Referitor la acţiunile nepatrimoniale, ele sunt în principiu imprescriptibile.

După împlinirea termenului de prescripţie, dreptul la acţiune în anulare actului juridic se stinge, dar nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de excepţie, oricând, întrucât numai dreptul la acţiune se stinge.

Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare.

Confirmarea nu este altceva decât un act juridic unilateral prin care o persoană renunţă la dreptul său de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic.

Confirmarea poate fi făcută în două moduri: expres şi tacit

Confirmarea expresă se face printr-un înscris (numit act confirmativ), care trebuie să îndeplinească o sumă de condiţii. Cele mai importante condiţii privesc pe autorul confirmării actului anulabil, care nu este decât persoana ce putea invoca nulitatea relativă. Această persoană trebuie să fie capabilă, iar consimţământul ei să nu fie alterat de vreun viciu. De aici concluzia că confirmarea actului anulabil nu poate fi făcută decât după încetarea incapacităţii sau după încetarea sau descoperirea viciului de consimţământ, iar autorul confirmării trebuie să fie conştient de viciul actului juridic pe care-l confirmă.

Actul de confirmare expresă trebuie să îndeplinească şi el condiţiile de valabilitate şi anume: să cuprindă elementele esenţiale ale actului juridic (obiect cauză, natura obligaţiei), cauza nulităţii şi intenţia de a renunţa la acţiunea în anulare.

Confirmarea tacită rezultă din executarea actului anulabil.

Principalul efect el anulării este acela că anulabilitatea actului juridic dispare retroactiv aceasta însemnând că, după confirmare, partea nu mai poate invoca nulitatea relativă a actului juridic, nici pe cale de acţiune, nici pe cale de excepţie.

Constatarea nulităţii absolute şi pronunţarea nulităţii relative.

Desfiinţarea efectelor actului juridic lovit de nulitate absolută sau de nulitate relativă trebuie să fie opera instanţei judecătoreşti. Este de notat că rolul instanţei judecătoreşti nu este acelaşi în cazul celor două nulităţi (absolută şi relativă).

Nulitatea absolută operează prin puterea legii, chiar din momentul încheierii actului juridic. Întrucât actul juridic nu a luat fiinţă în mod legal, dacă părţile ajung la înţelegere cu privire la recunoaşterea nulităţii actului juridic, nu este necesar să se recurgă la sesizarea instanţei judecătoreşti pentru a constata nulitatea absolută. Faţă de împrejurarea că a devenit o practică constantă recurgerea la autorităţile justiţiei pentru constatarea nulităţii absolute, conchidem că acordul părţilor referitor la recunoaşterea nulităţii absolute este, de regulă, irealizabilă.

Prin urmare nulitatea absolută este constatată de instanţa de judecătorească, care face o aplicare necesară a legii, nu o apreciere proprie. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă.

În contrast cu nulitatea absolută, nulitatea relativă nu operează prin puterea legii, întrucât actul juridic anulabil a luat fiinţă şi el necesită a fi desfiinţat de către instanţa judecătorească.

Prin urmare, nulitatea relativă este supusă aprecierii instanţei judecătoreşti, care o pronunţă, şi ea operează deci prin puterea hotărârii judecătoreşti.

Este necesar a învedera că şi părţile au posibilitatea să desfiinţeze actul juridic anulabil, dar dacă nu se înţeleg, partea îndreptăţită trebuie să intenteze acţiune în justiţie. Cum această acţiune este prescriptibilă în termenul general de prescripţie (trei ani), în cazul în care partea a pierdut acest termen, actul juridic nu mai poate fi desfiinţat şi el rămâne valabil, chiar dacă anterior fusese susceptibil de anulare.

În literatura juridică s-a precizat că acţiunea în nulitate este o acţiune autonomă, care are drept scop să restabilească ordinea de drept încălcată. Chiar dacă actul juridic încheiat cu încălcarea legii a produs unele consecinţe patrimoniale, scopul principal al acţiunii în nulitate este înlăturarea efectelor actului juridic nul şi abia apoi repararea daunelor patrimoniale. Iată de ce se afirmă că acţiunea în nulitate este o acţiune autonomă, care urmăreşte să asigure preemţiunea ordinii de drept.

Efectele nulităţii actului juridic

Noţiune şi reglementare

Efectul nulităţii rezidă în desfiinţarea actului juridic din momentul încheierii sale, ceea ce conduce la restabilirea ordinii de drept încălcate.[23]

Actul juridic nul poate produce efecte în viitor, iar efectele produse în trecut se desfiinţează retroactiv. Aşadar nulitatea operează nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut. Retroactivitatea este consecinţa firească a nulităţii actului juridic.

Trebuie reţinut că efectele nulităţii sunt aceleaşi – lipsa de eficacitate a actului juridic – indiferent că ne găsim în prezenţa nulităţii absolute sau a nulităţii relative.

Întrucât nulitatea operează retroactiv, efectele acesteia vor depinde şi de alţi factori, care au survenit după încheierea actului juridic, cum ar fi: executarea sau neexecutarea actului juridic, transmiterea drepturilor de către dobânditor unor terţe persoane subdobânditoare.

Principiile efectelor nulităţii actului juridic

Efectele nulităţii sunt cârmuite de trei principii importante:

·     Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic;

·     Principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului juridic;

·     Principiul anulării actelor juridice subsecvente, ca o consecinţă a anulării actului juridic;

Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actelor juridice

Aplicarea sancţiunii nulităţii actului juridic atrage după sine desfiinţarea retroactivă a efectelor actului respectiv, iar pentru viitor actul juridic nu va mai produce efecte. Cu alte cuvinte actul nul va mai produce efecte pentru viitor, iar efectele produse în trecut se desfiinţează retroactiv.

Retroactivitatea conduce la desfiinţarea efectelor actului juridic, care s-au produs în trecut (între data încheierii actului şi data anulării sau constatării nulităţii lui) şi la încetarea producerii lor în viitor, după pronunţarea hotărârii judecătoreşti prin care actul juridic a fost anulat sau care a constatat nulitatea absolută a acestuia. În realitate, în baza retroactivităţii efectelor nulităţii, părţile se văd în situaţia anterioară încheierii actului juridic, deoarece numai astfel concordanţa dintre lege şi actul respectiv poate fi armonizată.

Prin urmare, în baza principiului retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic, efectele actului contrare legii sunt retroactiv desfiinţate, iar părţile urmează să fie repuse în situaţia anterioară încheierii actului.

În ipoteza în care actul juridic nu a fost executat, pronunţarea anulării ori constatarea nulităţii actului conduce la ineficacitatea lui, părţile fiind considerate că n-au avut niciodată dreptul sau obligaţii reciproce. Drept urmare, nici una dintre părţi nu mai poate cere executarea actului.

În ipoteza în care actul juridic a fost executat în totalitate sau în parte, odată cu declararea nulităţii sau anularea acestuia se desfiinţează retroactiv efectele lui, iar părţile sunt obligate să-şi restituie reciproc prestaţiile executate.

Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii se întemeiază pe un alt principiu fundamental al dreptului şi anume pe principiul supremaţiei legii, pentru că nu este îngăduit ca în viaţa noastră juridică să existe acte juridice ale căror efecte sunt contrare legii, de aceea se impune înlăturarea lor şi restabilirea ordinii de drept încălcate.

De la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii există câteva excepţii dictate fie de caracterul ireversibil al prescripţiilor executate, fie de raţiuni de politică juridică.

Excepţiile vizează cazurile în care efectele nulităţii actului juridic se produc numai pentru viitor, nu şi pentru trecut, ceea ce înseamnă că efectele actului juridic declarat nul sau anulat sunt menţinute pe trecut (pe perioada dintre data declarării nulităţii sau anulării actului juridic şi data încheierii lui).

Excepţiile invocate de doctrină de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic sunt:

1.    Menţinerea efectelor produse în trecut de contractele cu executare succesivă (de exemplu, contractul de închiriere, contractul de vânzare-cumpărare cu o clauză de întreţinere), datorită ireversibilităţii prestaţiilor executate succesiv. În toate aceste contracte, care dau naştere la prestaţii succesive sau continue, de durata în timp, din moment ce prestaţiile s-au efectuat, ele nu mai pot fi înlăturate pe trecut. Astfel, un contract de închiriere în executarea căruia locatorul a asigurat folosinţa locuinţei, iar locatarul a plătit chiria, nu poate fi desfiinţat şi pentru trecut, deoarece obligaţia de a pune la dispoziţia locuinţa s-a consumat ireversibil, iar restituirea chiriei plătite nu se justifică, deoarece ar conduce la îmbogăţirea locatarului fără just temei.

2.    Recunoaşterea efectelor actului juridic încheiat cu încălcarea unor condiţii de validitate, deoarece legea nu stabileşte constatarea nulităţii actului (cu consecinţa desfiinţării ex tunc), ci desfacerea lui pe viitor. Este cazul nerespectării condiţiilor de validitate a adopţiei unui minor (art … CF ) privitoare la luarea consimţământului părinţilor celui adoptat, nerespectare care este sancţionată de lege ( art cf ) nu cu nulitate absolută, ci cu desfacerea adopţiei (deci cu păstrarea efectelor pe trecut) dar şi aceasta condiţionat, “dacă este în interesul copilului ca el să se întoarcă la aceştea”.

Prin urmarea actul juridic al adopţiei nu se desfiinţează ci numai se desface. Evident că legiuitorul a avut în vedere raţiuni de ocrotire a minorului, de aceea s-a abătut de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic.

3.    Menţinerea efectelor căsătoriei chiar dacă a fost declarată nulă, în privinţa copiilor rezultaţi din acea căsătorie (exemplu declararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie)

Această dispoziţie a fost prevăzută tot din necesitatea ocrotirii copiilor şi înlăturării raporturilor de familie.

Principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului juridic

(restitutio in integrum)

Principiul restitutio in integrum poate fi configurat ca fiind corolarul principiului retroactiv efectelor nulităţii actului juridic, deoarece desfiinţarea retroactivă a efectelor actului, contrare legii, trebuie să ducă la restituirea reciprocă şi integrală a prestaţiilor executate de părţi de la încheierea actului şi până la declararea nulităţii sau anularea lui.

Cu alte cuvinte, principiul restabilirii situaţiei anterioare este într-o relaţie de dependenţă faţă de principiul retroactiv efectelor nulităţii actului juridic.

Adagiul restitutio in integrum înseamnă restituirea tuturor prestaţiilor executate în baza unui contract declarat nul sau anulat.

Principiul restabilirii situaţiei anterioare se referă la efectele nulităţii actului juridic între părţile acestui act şi nu faţă de terţi.

Pentru ca să opereze concomitent, retroactivitatea actului juridic şi restituirea prestaţiilor, între părţi, pe plan procesual, reclamantul va trebui să intenteze o acţiune cu două capete de cerere: o acţiune în constatarea nulităţii sau anulării actului juridic şi o acţiune în restituirea prestaţiilor executate anterior nulităţii. Evident că nu există nici un impediment procesual ca, după ce reclamantul obţine nulitatea sau anularea actului juridic, să se îndrepte cu altă acţiune principală pentru a obţine restituirea prestaţiilor executate, situaţie în care pârâtul, dacă şi-a executat şi el obligaţia, are interesul să promoveze acţiune reconvenţională pentru restituirea prestaţiei efectuate de el sau să introducă o acţiune principală separat.

De la principiul restitutio in integrum există câteva excepţii, stabilite de lege în virtutea unor raţiuni de ordin juridic, social sau moral, care privesc anumite cazuri în care prestaţiile executate în termenul actului desfiinţat retroactiv (declarat nul sau anulat) nu sunt supuse restituirii.

Asemenea excepţii relevate de literatura juridică şi de jurisprudenţă sunt:

Incapabilul (minorul sau interzisul) nu este ţinut să restituie, potrivit art … decât în măsura îmbogăţirii sale. Acest text de lege dispune: “Când minorii, interzişii sau femeile măritate sunt admişi în această calitate, a exercita acţiune în restituire în contra angajamentelor lor, ei nu întorc ceea ce au primit, în urmarea acestor angajamente, în timp minoritaţii, interdicţiei sau maritajului, decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat”

Dobânditorul de bună-credinţă al unui bun printr-un act lovit de nulitate, este exonerat de obligaţia de a restitui, odată cu bunul şi fructele percepute. Este regula statornicită de art .. care prevede: “Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; la cazul contrariu, el este dator a înapoia productele, împreună cu lucrul proprietarului care-l revendică” dispoziţiile acestui text se justifică pe raţiuni de politică juridică, izvorâte din necesitatea de a proteja buna-credinţă, atât de necesară în operaţiunile juridice.

Moştenitorul care în mod voluntar şi în cunoştinţă de cauză a executat un legat nul pentru vicii de formă, nu mai poate pretinde restituirea prestaţiilor, deoarece nu mai suntem în prezenţa unei plăţi nedatorate, supusă repetiţiunii, ci în prezenţa unei obligaţii morale care este valabilă juridic.

Una din părţile actului juridic lovit de nulitate nu se putea cere restituirea prestaţiei efectuate dacă invoca propria sa turpitudine (imoralitate).

Este de fapt adagiul: nemo auditur propriam turpitudinem alegans (nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria sa imoralitate pentru a obţine în justiţie ocrotirea unui drept).

Potrivit legislaţiei unui stat de drept, în care trebuie respectate nu numai normele imperative, dar şi legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, nu este admisibilă o acţiune în justiţie, pentru restituirea prestaţiei, dacă prin actul juridic încheiat s-a urmărit un scop imoral.

Putem formula regula că ori de câte ori reclamantul invocă propria sa turpitudine pentru obţinerea restituirii prestaţiei, acţiunea în repetiţiune va trebui să fie respinsă. Aşa, de pildă, acţiunea reclamantului având ca obiect restituirea unui împrumut, acordat pentru menţinerea unor raporturi extraconjugale, va trebui să fie respinsă ca inadmisibilă, deoarece s-a încălcat principiul nemo auditur propriam turpitudinem alegans. Evident că în speţă, respectiv în contractul de împrumut cauza este imorală, de aceea actul juridic trebuie declarat nul absolut, iar acţiunea în repetiţiune a prestaţiei executate de reclamant, care invocă propria sa turpitudine, trebuie respinsă ca inadmisibilă. Excepţia se aplică pe raţiuni de moralitate, care trebuie să existe într-un stat de drept.

Principiul anulării actelor juridice subsecvente ca o consecinţă

a nulităţii actului iniţial

Ca o consecinţă a aplicării principiului relativităţii efectelor actului juridic, acesta nu produce efecte decât între părţile de la care emană, iar nulitatea actului juridic produce efecte, de asemenea, numai în privinţa, părţilor care au încheiat actul.

Neîndoios că efectele nulităţii se pot răsfrânge şi asupra terţilor, în măsura în care aceştea au dobândit dreptul de la partea vinovată de pronunţarea nulităţii ori părţile vinovate de constatarea nulităţii.

Deoarece nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât le are însuşi, este firesc ca, odată cu suprimarea dreptului dobândit prin actul juridic de către una din părţi, să fie nimicit şi dreptul subdobânditorului.

Într-adevăr, din moment ce nulitatea desfiinţează dreptul dobânditorului cu atât mai mult trebuie suprimat şi dreptul terţului pe care l-a dobândit prin actul declarat nul sau anulat. În acest caz, nulitatea operează ca o rezoluţiune.

Principiul anulării actelor subsecvente, priveşte efectele nulităţii faţă de terţi şi el poate fi conturat ca o regulă juridică potrivit căreia nulitatea actului iniţial sau primar atrage după sine şi anularea actului subsecvent, dacă se referă la acelaşi drept.

De cele mai multe ori, principiul anulării actului subsecvent are în vedere actul juridic care a operat transmisiunea dreptului de proprietate, sau a altui drept real, când nulitatea actului pe lângă împrejurarea că a creat între părţi obligaţii reciproce de restituire a prestaţiilor efectuate, are consecinţe asupra terţilor căci drepturile consimţite de dobânditor în favoarea acestora (terţilor) vor fi anulate odată cu dreptul dobânditorului.

Aplicarea cu stricteţe a principiului rezoluto iure dantis resolvitur ius accipientus ar fi de natură să pericliteze circuitul civil, să creeze situaţii inechitabile în viaţa juridică şi să anihileze incidenţa altor principii juridice pentru ordinea de drept. De aceea, principiul cunoaşte anumite derogări.

Excepţiile de la acest principiu privesc situaţiile juridice în care deşi actul juridic este declarat nul sau anulat, actul subsecvent al terţului subdobânditor se menţine. Avem în vedere următoarele cazuri:

a) Subdobânditorul de bună-credinţă păstrează bunul imobil dobândit cu titlu oneros de la transmiţătorul al cărui titlu de proprietate declarat nul sau anulat.

Exemplu Anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natură să atragă caducitatea actului în ce priveşte pe terţul achizitor, în cazul că acesta este de bună-credinţă, soluţia – care se prezumă – justificându-se pe consideraţie de achitarea şi utilitate socială. Numai în cazul în care terţul achizitor, cu titlu oneros, a cunoscut sau, cu diligenţe minime, putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, deci a fost de rea-credinţă – ceea ce trebuie dovedit – operează regula de drept potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage şi nulitatea titlului subdobânditorului.

b) Terţul dobânditor care cu bună-credinţă, dobândeşte bunul mobil de la un detentor precar, căruia adevăratul proprietar i l-a încredinţat de bună-voie, păstrează bunul deoarece simpla această posesie valorează titlu de proprietate.

Exemplu Proprietarul bunului mobil s-a desistat de bună-voie de bun, încredinţându-l în depozit unei alte persoane, care capătă în acest mod calitatea nu de posesor, ci de detentor precar. Acest detentor, încălcându-şi obligaţia de restituire, care îi revenea, înstrăinează bunul unui terţ dobânditor, care este de bună-credinţă, deoarece este convins că a încheiat actul de vânzare-cumpărare cu adevăratul proprietar. În acest caz, legiuitorul a avut de apreciat între interesele proprietarului, care de bună-voie a încredinţat bunul său unui detentor precar şi cele ale terţului dobânditor de bună-credinţă, care s-a încrezut în aparenţa de proprietar a detentorului precar şi a dat preferinţa terţului de bună-credinţă, sacrificând pe adevăratul proprietar, care n-a fost suficient de diligent când şi-a încredinţat bunul detentorului precar.

Definirea cauzelor de ineficacitate a actelor juridice

Nulitatea aşa cum am văzut, este sancţiunea civilă care constă în lipsirea de efecte a unui act juridic, adică desfiinţarea lui retroactivă, deoarece a fost încheiat cu încălcarea normelor referitoare la condiţiile sale de validitate.

Nulitatea are câteva trăsături caracteristice:

·     Actul juridic este nevalabil, deoarece a fost încheiat cu nerespectarea legii;

·     Cauzele nulităţii sunt anterioare sau contemporane datei încheierii actului;

·     Sancţiunea nulităţii se aplică oricărui act juridic, încheiat cu încălcarea legii;

·     Efectele nulităţii sunt retroactive.

Rezoluţiunea este sancţiunea civilă care constă în desfiinţarea retroactivă a unui contract sinalagmatic, cu executare dintr-o dată, pentru neexecutarea din culpă a obligaţiilor de către una din părţi.

Trăsăturile caracteristice ale rezoluţiunii sunt:

·     Poate fi aplicată numai contractelor sinalagmatice;

·     Priveşte un contract încheiat valabil;

·     Cauza rezoluţiunii constă în neexecutarea culpabilă a contractului, deci este ulterioară datei încheierii lui;

·     Efectele rezoluţiunii sunt retroactive.

Rezilierea este sancţiunea civilă care constă în desfacerea unui contract sinalagmatic cu executare succesivă, pentru neexecutare din culpă a obligaţiilor de către una din părţi.

Trăsăturile caracteristice ale rezilierii sunt:

·     Poate fi aplicată contractelor sinalagmatice;

·     Priveşte un contract încheiat valabil;

·     Cauza rezilierii constă în neexecutarea culpabilă a contractului, deci este ulterioară datei încheierii lui;

·     Efectele rezilierii se produc numai pentru viitor.

Revocarea este sancţiunea civilă care constă în abolirea efectelor actului juridic, fie datorită ingratitudinii gratificatului, fie neexecutării din culpă a sarcinii donaţiei sau legatului.

Trăsăturile caracteristice ale revocării sunt:

·     Presupune un act valabil încheiat;

·     Se întemeiază pe cauza posterioare încheierii actului;

·     Se aplică de regulă liberalităţilor;

Revocarea poate fi concepută şi ca un caz de ineficacitate a actului juridic unilateral, prin voinţa unilaterală a autorului său. Ne referim la revocarea legatelor şi a celorlalte dispoziţiuni testamentare.

Caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic, care constă în lipsirea acestuia de toate efectele, datorită intervenirii unor cauze posterioare încheierii lui şi independent de voinţa autorului actului.

Aşa, de exemplu, dintre cauzele de caducitate a legatelor menţionăm: predecesul legatarului faţă de testator; renunţarea legatarului la legat; pierderea totală a bunului ce constituie obiectul legatului; epuizarea cotităţii disponibile prin efectul donaţiilor.

Trăsăturile caracteristice ale caducităţii sunt:

·     Priveşte un act juridic valabil încheiat;

·     Este un mod de desfiinţare retroactivă a actului;

·     Se întemeiază pe o cauză posterioară încheierii actului juridic şi străină de autorul lui.

Inopozabilitatea este o cauză de ineficienţă a actului juridic (care îşi produce efectele între părţi), datorită nerealizării formalităţilor de publicitate, ulterioare încheierii actului juridic.

Inopozabilitatea poate fi concepută şi ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, datorită depăşirii puterii de a reprezenta, conferite prin mandat. Într-adevăr, în situaţia în care reprezentantul şi-a depăşit puterile conferite prin împuternicire actul încheiat de acesta nu va fi opozabil reprezentantului.

Încheierea contractului

Acordul de voinţe

În mod necesar, chiar atunci când părţile sunt faţă în faţă, una dintre ele i-a iniţiativa, exprimându-şi voinţa de a contracta, făcând propuneri pe care le adresează celeilalte părţi, iar dacă aceasta din urmă le acceptă, se formează contractul.

Aşadar, acordul de voinţă al părţilor se realizează prin ofertă şi acceptare.

Oferta. Oferta este propunerea de a contracta, în anumite condiţii, adresată unei persoane determinate sau unor persoane nedeterminate. Ea se face de obicei într-o formă expresă şi directă prin viu grai sau în scris. Ea se poate exprima sub diferite forme precum: trimiterea de cataloage cuprinzând descrierea mărfurilor şi indicarea preţurilor, expunerea mărfurilor într-o vitrină cu menţionarea preţurilor respective. Oricare dintre acestea înseamnă o ofertă de vânzare, în temeiul căreia oricine care consimte să plătească preţul afişat are dreptul să ceară să i se vândă marfa.

Oferta, fără a înceta de a fi directă şi certă, poate însă să nu fie expresă, ci tacită. De pildă, prezenţa unui vehicul într-o staţie anume destinată vehiculelor de transport în comun, cu preţ tarifar, constituie o ofertă, iar acţiunea unei persoane de a se sui într-un asemenea vehicul constituie o acceptare a ofertei, deci încheierea contractului de transport.

Oferta (ca de altfel şi acceptarea), fiind o manifestare de voinţă, trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale, cerute unei manifestări de voinţă, efectuată în scopul de a produce efecte juridice.

Oferta trebuie să fie fermă, adică să exprime voinţa neîndoielnică de a încheia contractul, dacă oferta este acceptată.

Oferta, chiar şi atunci când este tacită, trebuie să fie neechivocă. Astfel, expunerea uni obiect în vitrina unui magazin cu eticheta preţului de vânzare constituie o ofertă neechivocă, pe când simpla expunere a unui obiect, fără indicarea preţului de vânzare, poate să însemne expunerea unui model. De aceea, uneori, spre a evita echivocul se precizează: “Obiectele expuse în vitrină nu se vând”.

Oferta mai trebuie să fie precisă şi completă, adică să conţină toate elementele constitutive ale contractului, toate clauzele necesare actului juridic, pentru încheierea acestuia, să fie suficientă o acceptare pură şi simplă. Oferta mai trebuie să cuprindă acele condiţii sau clauze care rezultă din reglementarea supletivă a legii sau din obiceiuri.

În contractele ce se încheie intuitu personae, oferta nu poate fi făcută decât de o persoană determinată. Dacă în privinţa unor asemenea contracte se face ofertă publică (de pildă, pentru angajarea de specialişti), aceasta nu constituie o ofertă precisă şi completă. Ofertantul poate refuza să contracteze cu cel care nu le îndeplineşte.

Oferta fiind destinată ca, prin acceptarea ei de către destinatar să formeze contractul, atunci, atât timp cât nu este acceptată, poate fi revocată. Prin urmare, oferta neacceptată este revocabilă, chiar dacă a ajuns la destinatar, tot astfel oferta este caducă dacă a expirat termenul pentru care a fost emisă, ori dacă mai înainte de acceptarea ei, ofertantul moare sau devine incapabil.

Regula revocabilităţii ofertei suferă însă unele excepţii. Astfel, dacă ofertantul a fixat un termen înăuntrul căruia să se facă acceptarea, oferta nu mai este revocabilă până la expirarea acestui termen, care de altfel poate fi tacit. Se poate considera chiar că orice ofertă conţine un termen înăuntrul căruia să se facă acceptată, oferta nu mai este revocabilă până la expirarea acestui termen, care de altfel poate fi şi tacit. Se poate considera că orice ofertă conţine un termen tacit pentru acceptare, termen care ar implica, cel puţin termenul necesar pentru examinarea ofertei şi pentru ca răspunsul acceptantului să ajungă la ofertant; dacă până la expirarea acestui termen, acceptarea nu se produce, oferta devine caducă, iar dacă în acest interval de timp oferta este acceptată, contractul se consideră încheiat, chiar dacă între timp oferta a fost, în fapt, revocată.

Acceptarea. Întocmai ca oferta, acceptarea acesteia trebuie să îndeplinească condiţiile unei manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice.

Forma acceptării nu este supusă unor condiţii speciale, ci este suficient ca din felul manifestării, să rezulte voinţa neîndoielnică de a accepta oferta respectivă, acceptarea este expresă, când se face în scris sau verbal şi tacită, când rezultă din acţiuni ori atitudini care pot fi interpretate în acest sens. Astfel, începutul executării unui contract nu poate fi interpretat decât ca o acceptarea a ofertei.

Cu privire la acceptarea tacită se pune problema de a şti ce valoare juridică poate să aibă simpla tăcere. În general i se recunoaşte valoarea juridică numai manifestării pozitive de voinţă, contestându-se că şi tăcerea ar avea această calitate; dacă oferta nu a fost urmată de nici un răspuns, ori de nici o atitudine, din care să se poată deduce o acceptare indirectă, contractul nu se consideră încheiat.

În privinţa conţinutului acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

·     Să se refere la acelaşi obiect ca şi oferta, adică să fie conform cu acesta; neconcordanţa între ofertă şi acceptare împiedică formarea contractului. Cu alte cuvinte, acceptarea trebuie să fie integrală, fără rezerve şi implică – fără propuneri de modificare a contractului – deoarece astfel ea ar echivala cu o contraofertă;

·     Acceptarea trebuie să fie neîndoielnică, o atare problemă se pune mai cu seamă în cazul acceptării tacite (sau a acceptării prin simpla tăcere)

·     Cât priveşte condiţiile privind persoana acceptantului, trebuie să facem o distincţie; dacă oferta a fost făcută unei persoane determinate, ea nu poate fi acceptată decât de persoana căreia i-a fost făcută. Dacă dimpotrivă, oferta a fost făcută unei persoane nedeterminate, ea poate fi acceptată de către oricine (de pildă în cazul mărfurilor cu indicarea preţurilor, expuse în vitrina unui magazin);

·     În ceea ce priveşte momentul în care acceptarea poate interveni pentru a produce efectele sale specifice – adică încheierea contractelor – acest moment trebuie să se situeze, în orice caz mai înainte ca oferta să fi devenit caducă (prin moartea ori incapacitatea ofertantului sau prin expirarea termenului prevăzut în ofertă), ori să fi fost revocată (în condiţiile în care acest lucru este posibil). Intervenită după acest moment, acceptarea este tardivă. De asemenea, acceptarea nu mai poate interveni dacă destinatarul ofertei a devenit incapabil sau a murit mai înainte de aşi manifesta voinţa de a accepta; moştenitorii săi nu pot accepta oferta, iar ofertantul nu mai este ţinut de oferta făcută.

Momentul încheierii contractului

Consideraţii generale.

Deoarece majoritatea actelor juridice civile o alcătuiesc contractele mi-am propus în continuare să expun, în detaliu, procedeele şi modalităţile de încheiere a acestora.

Astfel, în virtutea principiului consensualităţii, contractul se formează din momentul în care s-a realizat acordul de voinţă (în afară de cazul când părţile au înţeles să subordoneze acordul lor definitiv redactat şi unui înscris. Prin urmare problema determinării momentului în care se încheie contractul nu se pune în cazul în care părţile sunt de faţă, ori când acordul de voinţe se încheie prin telefon. O atare problemă intervine însă în cazul contractelor ce se încheie prin corespondenţă.

Pentru a determina momentul în care acceptarea îşi produce efectele, trebuie analizat voinţa celui care acceptă oferta spre a vedea dacă acesta, la ceea ce conţine, a înţeles să se angajeze din momentul când a semnat înscrisul cuprinzând acceptarea sau numai din momentul expedierii lui. Aceasta constituie o problemă de fapt, ce va fi soluţionată, ca atare, de către instanţă (care va avea de ales între această expediere şi cea a semnării înscrisului). Dar cum şi după expedierea înscrisului de acceptare semnatarul o poate revoca, se pune problema dacă momentul când a ajuns la ofertant. O atare problemă nu mai priveşte însă acceptarea ca atare, ci ea priveşte momentul însuşi al încheierii contractului moment din care desigur, acceptarea nu mai poate fi revocată.

În mod logic, cum contractul se formează numai prin simplul consimţământ, s-ar putea spune că el se încheie din momentul în care s-au întâlnit cele două voinţe exprimate prin ofertă şi acceptare. Împotriva acestei soluţii s-ar putea obiecta însă că ofertantul nu poate fi obligat cât timp nu ştie că oferta a fost acceptată, şi că acordul de voinţe a fost realizat. Mai mult, s-ar putea spune acelaşi lucru şi despre acceptare şi anume că nici acceptantul nu poate fi obligat cât timp nu ştie că acceptarea sa a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Părţile s-ar afla astfel într-un cerc vicios, care ar face imposibilă contractarea prin corespondenţă, sau din care nu ar putea ieşi decât recurgând la prezumţii (cum ar fi, de pildă, aceea că faptul ajungerii acceptării la ofertant face să se prezume că acesta a luat cunoştinţă de acceptare).

Referitor la toate aceste aspecte pe care poate să le prezinte problema determinării momentului în care se consideră încheiat contractul, în doctrină se întâlnesc mai multe soluţii care ar putea fi grupate astfel:

Sistemul misiunii sau al declaraţiunii. În virtutea acestui sistem se consideră că un contract se formează chiar din momentul acceptării ofertei, deoarece acceptarea acesteia constituie singura condiţie necesară pentru naşterea contractului.

În acest sistem însă, determinarea momentului încheierii contractului ar depinde numai de voinţa acceptantului ofertei, care, deşi a semnat înscrisul cuprinzând acceptarea, ar putea să-l trimită mult mai târziu, ori să nu-l trimită deloc. De aceea, s-a propus ca acest sistem să fie completat, aşa încât momentul formării contractului să fie considerat numai cel în care acceptantul a expediat acceptarea sa (de pildă, trimis scrisoarea la poştă, a expediat telegrama). Astfel amendat, sistemul propus se numeşte sistemul expedierii acceptării. Împotriva lui s-a ridicat însă obiecţia că, în cadrul acestui sistem, acceptantul este împiedicat să revoce acceptarea expediată, chiar dacă aceasta nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului.

Sistemul recepţiunii. Potrivit acestui sistem, acceptarea este considerată irevocabilă numai din momentul în care a ajuns la cunoştinţa ofertantului, drept urmare, numai la acel moment contractul se consideră încheiat.

Dar şi cu privire la ajungerea acceptării la cunoştinţa ofertantului se pot lua în considerare două momente diferite, fie acela în care ofertantul i-a, efectiv, cunoştinţă de acceptarea ofertei sale, fie acela în care acceptarea ajunge la ofertant chiar dacă (sau chiar când) acesta nu a luat cunoştinţă despre acest lucru.

Sistemul informaţiunii. Potrivit acestui sistem, contractul se încheie în momentul în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare. Acest sistem prezintă însă inconvinientul că încheierea contractului se află la discreţia ofertantului care, deşi a primit înscrisul cuprinzând acceptarea, nu ia cunoştinţă de ea; pe lângă aceasta, uneori este greu să se stabilească momentul exact în care ofertantul a cunoscut conţinutul înscrisului respectiv.

Din această cauză, sistemul a fost amendat în sensul că, în virtutea lui contractul se considera încheiat din momentul în care acceptarea a ajuns la ofertant; din acest fapt se prezintă până la dovada contrară, că ofertantul a luat cunoştinţă efectiv de acceptare. Proba contrară pe care ar putea s-o aducă ofertantul constă în a dovedi că, fără nici o culpă din partea lui, nu a luat cunoştinţă de acceptare. În mod practic, această prezumţie duce la soluţia că un contract este socotit încheiat din momentul primirii acceptării, adică potrivit sistemului recepţiunii.

La baza oricărei soluţii a acestei probleme se află intenţia părţilor, certă ori prezumată. De aceea în lipsa unei stipulaţii exprese, momentul încheierii contractului urmează să fie determinat prin interpretarea voinţei părţilor. Astfel, sunt situaţii în care contractul se încheie fără nici o îndoială, din chiar momentul acceptării ofertei. Ca exemplu, în acest sens se poate cita cazul în care ofertantul emite “comanda” de a i se livra un produs (fapt din care se prezumă că el a primit acceptarea ofertei) şi în general, de câte ori oferta poate fi acceptată tacit. În asemenea situaţii, contractul este format din momentul când a început executarea lui şi deci, după acest moment, ofertantul, chiar dacă nu i s-a adus la cunoştinţă acceptarea, nu-şi poate retrage oferta.

În alte cazuri, dimpotrivă, contractul nu poate fi socotit ca fiind încheiat din momentul în care ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare; de pildă, atunci când oferta a fost făcută cu indicarea unui termen, în care urmează să parvină răspunsul, precum şi în cazul în care oferta a fost făcută, în acelaşi timp mai multor persoane şi când contractul se consideră încheiat din momentul sosirii primei acceptări.

În cazul în care acceptarea ajunge la ofertant după expirarea termenului expres sau tacit, prevăzut pentru acceptare, ea este totuşi eficientă şi deci contractul se încheie, dar numai cu condiţia ca ofertantul să încunoştinţeze pe acceptant că, deşi tardivă, acceptarea sa este luată în consideraţie. Această încunoştinţare este cerută chiar şi în cazul în care tardivitatea ajungerii la ofertant nu-i poate fi imputată acceptantului.

În cazul contractelor solemne, momentul încheierii lor este data când, pe lângă acordul părţilor, au fost îndeplinite şi condiţiile de formă cerute, deoarece în lipsa acestora contractul este nul.

În contractele unilaterale, propunerea este obligatorie de îndată ce ajunge la cunoştinţa părţii căreia este făcută. Contractele reale se consideră încheiate în momentul predării lucrului respectiv ca urmare a acordului părţilor. Până la acest moment, acordul părţilor constituie numai o promisiune de contractare.

Interesul practic al determinării momentului încheierii contractului.

Cu privire la momentul încheierii contractului se pot învedera următoarele:

·     În raport cu acest moment se va aprecia, dacă revocarea ofertei ori a acceptării a fost sau nu tardivă;

·     Moartea sau incapacitatea ofertantului ori a acceptantului întâmplate după încheierea contractului, nu mai produc nici un efet; dacă s-au produs mai înainte, oricare dintre aceste fapte, împiedică formarea contractului;

·     Existenţa viciilor de consimţământ se apreciază la momentul încheierii contractului;

·     Conflictul legilor în timp se rezolvă în raport cu data încheierii contractului. Contractul este cârmuit de legea în vigoare la momentul încheierii lui;

·     Momentul încheierii contractului constituie punctul de plecare al tuturor efectelor acestuia, dacă legea sau părţile nu fixează alt termen. Astfel, în contractele translative de drepturi reale, cum este vânzarea, transmiterea dreptului de proprietate asupra mărfii operează din momentul încheierii contractului şi tot din acel moment riscurile pieirii fortuite a lucrului sunt în sarcina dobânditorului. Drept urmare, dacă un lucru a fost transmis mai multor persoane, fără ca preferinţa între aceste persoane să rezulte din îndeplinirea formelor unui sistem de publicitate sau din luarea în posesie a lucrului, va fi preferat cel care a încheiat primul contractul;

·     Momentul încheierii contractului constituie punctul de plecare a diferitelor termene, precum acela privind prescripţia extinctivă;

·     În cazul unei oferte făcute mai multor persoane şi care a fost acceptată succesiv de mai mulţi destinatari, numai primul contract va fi considerat valabil încheiat;

·     Momentul încheierii contractului determină şi locul, forma acestuia, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta cum ar fi de pildă, determinarea instanţei competente teritorial, să soluţioneze eventualele litigii născute în legătură cu contractul respectiv.

Promisiunea de contract

 

Caracterizare.

Încheierea unui contract poate fi precedată de un acord prealabil între părţi prin care acestea se obligă să încheie, în viitor, contractul respectiv. Obiectul acordului prealabil îl formează deci numai încheierea ulterioară a contractului.

Beneficiarul acestei promisiuni are drept de a cere încheierea contractului înăuntrul unui anumit termen, iar promitentul este ţinut la o obligaţie de a face (adică de a încheia contractul, la cererea celeilalte părţi).

Pentru ca promisiunea de contract să fie valabilă, trebuie să îndeplinească, în momentul încheierii ei, toate condiţiile generale de validitate ale unui contract şi să cuprindă toate elementele esenţiale ale viitorului contract, aşa încât, prin simpla exercitare a dreptului său, de către beneficiar, contractul propriu-zis să fie încheiat.

În momentul încheierii promisiunii de contract, promitentul trebuie să aibă capacitatea necesară pentru a se obliga prin contract a cărei încheiere ulterioară o trimite.

Beneficiarul promisiunii trebuie să fie capabil în momentul realizării promisiunii, deoarece numai atunci el se obligă.

Caracterul licit al cauzei şi al obiectului trebuie, de asemenea, apreciat la momentul realizării promisiunii.

Promisiunea de contract dă naştere numai la un drept de creanţă, chiar dacă prin contractul, în vederea căruia s-a făcut promisiunea, s-ar constitui ori s-ar transmite un drept real; constituirea ori transmiterea unui drept real nu se poate realiza decât în momentul perfectării contractului propriu-zis prin realizarea promisiunii. Până atunci nu există decât un drept de creanţă.

Utilizarea practică a promisiunii de vânzare se învederează prin interesul pe care l-ar avea părţile la un moment dat, de a nu încheia, de îndată contractul (de pildă fiindcă nu au autorizaţiile necesare), ci de a-şi rezerva această posibilitate pentru mai târziu.

Uneori promisiunea de contract are un caracter sinalagmatic sau bilateral, în sensul că ambele părţi se obligă de a încheia în viitor, un contract (de pildă, încheierea unui contract pentru vânzarea unui mobil, care nu se poate face decât cu autorizaţia prealabilă a autorităţii respective şi întocmirea unui act autentic). Acordul părţilor de a vinde (şi respectiv de a cumpăra) un asemenea imobil, acord constatat printr-un înscris sub semnătură privată, are valoarea unei promisiuni bilaterale de vânzare. Iar dacă totuşi contractul de vânzare nu se va încheia, din vina uneia dintre părţi (care ar refuza să ceară autorizaţia, ori să se înfăţişeze, la întocmirea actului notarial) cealaltă parte poate cere poate cere despăgubirea pentru prejudiciul cauzat, ca la orice obligaţie de a face, căreia nu i s-a dat curs.

Alteori promisiunea de contract se prezintă sub forma stipulării unui drept de preferinţă, în virtutea căruia promitentul se obligă ca în cazul în care va vinde lucrul respectiv, să prefere la preţ egal, pe beneficiarul promisiunii de contract condiţionată, adică sub condiţie prostetativă simplă.

Comparaţia între oferta de a contracta şi promisiunea de contract. Întrucât, atât în cazul promisiunii de contract, cât şi în cazul ofertei de a contracta este vorba de o obligaţie asumată cu privire la încheierea, în viitor, a unui contract, o precizarea a deosebirilor dintre aceste două instituţii juridice se impune.

Oferta este un act juridic unilateral şi îşi păstrează acest caracter până la acceptarea ei de către destinatar, pe când promisiunea de contract – chiar când are caracterul unilateral – constituie un acord de voinţă, deci un act juridic bilateral sau un adevărat contract, la baza căruia se află o ofertă şi o acceptare. Din această cauză oferta poate fi revocată, cât timp nu a fost acceptată, adică atât timp cât se prezintă ca ofertă, în timp ce promisiunea de contract se stinge numai prin expirarea termenului stipulat, sau prin pierirea lucrului, obiect al contractului promis, devenind caducă.

În afară de aceste situaţii, promisiunea de contract continuă deci să oblige, chiar dacă promitentul a devenit între timp incapabil, şi ea este transmisibilă prin moarte (trece la moştenitori) fie activ fie pasiv – ca orice obligaţie contractuală – cu excepţia cazului în care a fost stipulată.

În sfârşit, numai beneficiarul unei promisiuni de contract are dreptul de a lua măsuri conservatorii cu privire la dreptul născut în favoarea sa.

CONCLUZII

 

Din cele menţionate în această lucrare rezultă că ansamblul relaţiilor sociale este guvernat de raporturi juridice, care sub vegherea strictă a legii armonizează şi garantează perpetuarea acestora şi totodată eficacitatea.

Aşadar, prin act juridic civil se înţelege manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice adică de a naşte, modifica, transmite sau stinge un raport juridic civil concret.

Din această definiţie rezultă că actul juridic prezintă următoarele elemente caracteristice:

3.          Actul juridic este înainte de toate, o manifestare de voinţă a unei sau mai multor persoane fizice sau juridice;

4.          Manifestarea de voinţă este făcută cu intenţia de a produce efecte juridice respectiv de a crea, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice civile concrete.

Datorită regimului juridic diferit pe care îl au diferite categorii de acte juridice civile, atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judecătorească s-a considerat necesar şi util să se facă clasificarea actelor juridice civile.

La baza clasificărilor actelor juridice stau criterii variate cum ar fi numărul părţilor între care se încheie actul, conţinutul, cauza, forma, modul de executare, efectele actelor etc.

1.    Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale.

2.    Acte juridice cu titlu gratuit şi acte juridice cu titlu oneros

3.    În funcţie de modul lor de încheiere, actele juridice civile se clasifică în acte consensuale, solemne, formale şi reale.

4.    În funcţie de momentul în care urmează să-şi producă efectele, actele juridice se împart în acte între vii şi acte pentru cauză de moarte.

5.    Acte constitutive, translative şi declarative

6.    După importanţa lor actele juridice civile se împart în acte de conservare, de administrare şi de dispoziţie

7.    Clasificarea actelor juridice civile în acte patrimoniale şi acte nepatrimoniale se face în funcţie de conţinutul lor

8.    După cum au sau nu legătură cu modalităţile actului juridic civil (termen, condiţie, sarcină) distingem acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi.

9.    Actele juridice principale şi actele juridice accesorii

10.  În funcţie de modul cum pot fi încheiate, actele juridice civile se împart în acte strict personale şi acte încheiate prin reprezentare.

11.  După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile se clasifică în acte numite (tipice) şi acte nenumite (atipice)

12.  După modul lor de executare, actele juridice civile se împart în acte cu executare imediată şi acte cu executare succesivă.

13.  În funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului actului juridic civil, distingem acte subiective şi acte condiţie.

 

După reglementările de bază pe care ni le oferă doctrina juridică, condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor sunt:

¨    Capacitatea de a contracta;

¨    Consimţământul valabil al părţii care se obligă;

¨    Un obiect determinat;

¨    O cauză licită.

Condiţiile de validitate ale actului juridic civil se clasifică după mai multe criterii. Astfel, în funcţie de aspectele la care se referă deosebim condiţii de fond şi condiţii de formă. Condiţiile de fond sunt cele care privesc conţinutul actului juridic, iar cele de formă privesc forma de exteriorizare a voinţei, adică forma pe care o îmbracă acest conţinut.

În funcţie de obligativitatea lor, condiţiile actului juridic civil se împart în esenţiale şi neesenţiale. Condiţiile esenţiale sunt acele condiţii care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu, pentru însăşi validitatea actului juridic. Dimpotrivă condiţiile neesenţiale pot fi sau nu prezente în structura actului juridic civil, fără consecinţe asupra valabilităţii acestuia.

Capacitatea de a încheia acte juridice civile este una din condiţiile de fond, esenţială pentru validitatea actului juridic.

Prin capacitate de a încheia acte juridice civile se înţelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile, prin încheierea de acte de drept civil.

Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele cerinţe:

a)    hotărârea de a încheia actul juridic trebuie să fie exteriorizată.

b)    consimţământul trebuie să provină de la o persoană care are discernământ.

c)    consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a angaja, pe autorul lui din punct de vedere juridic.

d)   Consimţământul să nu fie alterat prin vreun viciu de consimţământ.

Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a)    obiectul actului juridic civil trebuie să existe.

b)    obiectul actului juridic civil trebuie să se afle în circuitul civil;

c)    obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat sau determinabil;

d)   obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil;

e)    Obiectul actului juridic civil trebuie să fiei licit şi corespunzător regulilor de morală;

f)    Obiectul actului juridic civil trebuie să fie un fapt personal al celui ce se obligă;

g)    Cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului. În actele juridice constitutive sau translative de drepturi este necesar ca cel ce se obligă să fie titular dreptului pentru care s-a obligat.

Pentru a fi valabilă cauza trebuie să îndeplinească, cumulativ următoarele condiţii: să existe, să fie reală şi să fie licită.

Se disting trei condiţii de formă şi anume:

d)   forma cerută ad validatem, adică pentru însăşi validitatea actului juridic civil;

e)    forma cerută ad probationem, adică pentru a se face dovada actului juridic civil;

f)    forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil.

Nulitatea este o sancţiune civilă, care intervine când se înfrânge o dispoziţie legală, cu ocazia încheierii unui act juridic. nulitatea urmăreşte atât o funcţie preventivă, cât şi una sancţionatorie.

Teoria nulităţii actelor juridice clasifică aceste acte, în raport de mai multe criterii, astfel:

1. În raport de natura interesului ocrotit de lege şi de regimul ei juridic, nulitatea este de două feluri: nulitate absolută şi nulitate relativă;

2. În raport de modul cum operează nulitatea se distinge între nulitate de drept şi nulitate judiciară.

În doctrină sunt considerate cauze de nulitate a actului juridic următoarele:

·     Încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea de a încheia actul juridic;

·     Lipsa unui element esenţial, structural, al actului juridic (consimţământul, obiectul, cauza);

·     Vicierea consimţământului exprimat în actul juridic;

·     Nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;

·     Ilicitatea sau imoralitatea cauzei;

·     Nesocotirea dispoziţiilor imperative ale legii, ordinii publice şi bunurilor moravuri;

·     Nerespectarea formei cerute de lege pentru actele solemne;

·     Lipsa sau nevalabilitatea autorizaţiei administrative pentru unele acte juridice;

·     Frauda legii.

De menţionat că nesocotirea acestor cauze de nulitate conduce fie la nulitatea absolută, fie la nulitatea relativă a actului juridic.

Efectul nulităţii rezidă în desfiinţarea actului juridic din momentul încheierii sale, ceea ce conduce la restabilirea ordinii de drept încălcate.

Actul juridic nul poate produce efecte în viitor, iar efectele produse în trecut se desfiinţează retroactiv. Aşadar nulitatea operează nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut. Retroactivitatea este consecinţa firească a nulităţii actului juridic.

[1] A. Ionaşcu Op cit. p 76; I. Dogaru Op cit p 137; T. Pop op cit. p 119; Gh. Beleiu, op cit. p 118

[2] G. Boroi, Op. cit, p 92

[3] D. Alexandrenco, Principiile dreptului civil român , vol II Bucureşti, 1926, p 11;

G. Boroi, Op. cit, p. 101; T. Pop, Op. cit, p.128

[4] D. Cosma, Op. cit., p. 113

[5] Tr. Ionaşcu, Tratat de drept civil, vol I, Editura Academiei Bucureşti, 1967, p.251

[6] Gh. Beleiu, Op.cit., p. 128, P.M. Cosmovici, Op.cit, p.101

[7] T. Dogaru, Op. cit., p.172)

[8] I. Urs, S. Angheni, Drept civil, vol I, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 113

[9] D. Cosma, Op. cit., p. 117

[10] A. Ionaşcu, Op. cit., p. 83; I.R. Urs, A. Angheni, Op.cit, p. 118

[11] P.C. Vlahidde Op. cit., p. 61

[12] A. Ionaşcu, Op cit.,p. 87; D.Cosma Op. cit., p.175; St. Rauschi, Op.cit., p.91; Gh. Beleiu, Op cit., p.120; I. Dogaru Op. cit., p. 166

[13] D. Cosma, Op. cit., p. 213

[14] I. Dogaru, Op. cit., p. 174

[15] Tr. Ionaşcu, Curs de dreept civil. Teoria generală a obligaţiilor, 1949-1950, p. 59

[16] Gh. Beleiu, Op. cit., p. 149

[17] St. Rauschi, Op. cit., p. 98; P.M. Cosmovici, Op. cit., p.120

[18] Gh. Beleiu, Op. cit., p. 152

[19] I. Dogaru, Op. cit., p. 190

[20] T. Pop, Op. cit, p.

[21] T. Pop, Drept civil român, Bucureşti 1993, p. 183

[22] T. Pop, Op. cit, p. 183

[23] T. Pop, Op. cit.,p. 194